Ev. Matei, cap. 1, vers. 18. Teologia icoanei (marți, 30 ian. 2018)
Dragilor, vă spuneam seara precedentă că vă propun în această seară să vorbim puțin despre teologia icoanei. Și asta nu întâmplător, ci în legătură directă cu textul Evangheliilor. Dar mai ales cu textul legat de întruparea Domnului nostru Iisus Hristos de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria.
Matei 1, 18: “Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt.”
Teologia icoanei este o consecință directă a întrupării lui Dumnezeu.
Deși sunt sigur că fiecare din voi cinstește icoanele, vreau să vă aduc câteva argumente tari din Scriptură și de la Sfinții Părinți, care să vă facă să nu vă îndoiți niciodată de acest lucru.
Protestanții în bisericile lor nu cinstesc icoanele, nu au icoane. Și din acest motiv ei luptă împotriva icoanelor. Și când au ocazia își arată opiniile contrare, spunând că icoanele sunt idoli. Veți vedea cât de mult se înșeală. Veți vedea cât de departe sunt ei de lucrarea Duhului Sfânt în inimă și în minte. De altfel, ei nu cinstesc nici pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu… Ceea ce îi face și mai neștiutori și depărtați mult de adevărata credință.
Atât de mult se înșeală în privința Maicii Domnului… nici nu-și dau seama cât de mult. De altfel, faptul că nu cinstesc icoanele are o legătură strânsă cu faptul că n-o cinstesc pe Născătoarea de Dumnezeu.
Hadeți să vedem de unde provine acest argument: că închinarea la o icoană este închinare la idoli.
Într-una din poruncile date de Domnul lui Moise pe Muntele Sinai se spune:
Ieșire 20, 4: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!”
Haideți să înțelegem puțin contextul în care Dumnezeu dă această poruncă.
După căderea lui Adam și depărtarea omului de Dumnezeu, după potopul lui Noe și schimbarea radicală a vieții pe pământ, oamenii au ajuns să nu-și mai cinstească propriul Creator. Dar totuși este în om acest sentiment religios… Omul e construit în așa fel încât să se închine și să ceară ajutor unei divinități…
De ce? Pentru că Dumnezeu l-a creat pe om în strânsă legătură cu El. Fără de Dumnezeu fiind, omul a încercat să înlocuiască relația cu Creatorul, printr-o relație cu dumnezei făcuți de mâna lui. Adică ce? Niște statui sculptate din lemn sau din piatră… cărora oamenii le dădeau nume și îi considerau ZEI cu puteri suprafirești. Le inventau povești, legende, și își proiectau asupra lor credința. Se rugau lor. Aduceau jertfe lor. Asta înseamna idolatrie.
Idol era de fapt o statuie făcută de mâna omului, căruia mintea omului îi acorda puteri paranormale.
În realitate zeii nu există.
În realitatea nu există niciun alt zeu pe lumea aceasta, decât Dumnezeu, o spune chiar Sf. Ap. Pavel:
1 Co. 8,4: “Iar despre mâncarea celor jertfite idolilor, ştim că idolul nu este nimic în lume şi că nu este alt Dumnezeu decât Unul singur.”
Dar totuși, există îngerii căzuți, diavolii. Și ei cu îngâduința lui Dumnezeu ispitesc și fac rău oamenilor, în măsura în care Domnul le permite. Prin lucrarea diavolului în lume, și asocierea acesti lucrări cu lucrarea zeului, oamenii credeau uneori că zeii chiar au puteri.
Poporul Israel a fost construit de Dumnezeu de la început, prin familia lui Avraam, ca un popor care se închină doar Creatorului cerului și pământului. Israel, era singurul popor monoteist (mono-theos înseamnă în greacă “un singur Dumnezeu”) din toată lumea.
Fiind înconjurat de popoare păgâne care aveau mulți zei / idoli, de aceea, Dumnezeu a dat lui Moise această poruncă. Ca poporul să nu lepede relația cu Dumnezeu, să nu uite multele minuni pe care le-a făcut Domnul cu ei, și să ajungă să-și construiască zei făcuți de mâini omenești și să se-nchine lor.
Istoria lui Israel arată că de multe ori au căzut… de multe ori s-au închinar la idoli… de multe ori l-au părăsit pe Dumnezeu. Au adus idoli până și în templul lui Solomon.
Aceasta e motivația poruncii: “Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru…”
Mai este un loc în cartea Deuteronomului care se vorbește despre același lucru. Iată:
Deut. 4, 15-16: „Ţineţi dar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie”
Observați că porunca de a nu-și face chipuri cioplite are ca motivație argumentul: CĂ ÎN MUNTELE HOREB CÂND DOMNUL S-A ARĂTAT, NU AȚI VĂZUT NICIUN CHIP.
Este un argument foarte puternic. Dacă nu ați văzut chipul lui Dumnezeu, atunci cum să îl înfățișați? Cum să-l pictați? Cum să-l sculptați? Dar totuși au existat câteva excepții de la această poruncă. Evreilor li s-a dat voie să-și facă în cortul de cinstire a lui Dumnezeu: heruvimii brodaţi şi turnaţi în metal (Iș. 25, 18; 26, 1 şi 31). Heruvimii nu puteau fi reprezentaţi decât în tabernacol, ca slujitori ai adevăratului Dumnezeu, în locul şi în postura care puteau sublinia această demnitate.
“Această excepţie de la regula generală arată că ea nu avea un caracter absolut. Şi tot de aceea – ne spune Sfântul Ioan Damaschinul – „Solomon, care primise darul înţelepciunii, a întruchipat cerul, poruncind executarea unor chipuri de heruvimi, de lei şi de tauri”. Faptul că aceste creaturi erau reprezentate în preajma templului – adică acolo unde se oficia cultul adevăratului Dumnezeu – excludea fără îndoială riscul idolatriei.” (Leonid Uspenski)
Aceste argumente arată că sculpturile cu chipuri de heruvimi care stăteau în altar, și cele cu chipuri de animale care împodobeau templul lui Solomon, nu putea fi considerate idoli. Pentru că se aflau într-un templu în care se aducea cinstirea adevăratului Dumnezeu. Creatorului.
În Vechiul Testament revelația divină s-a făcut doar sub forma cuvântului. Așa cum vorbeam în prima seară biblică, oamenii au auzit glasul lui Dumnezeu, dar nu i-au văzut chipul.
Când s-au depărtat de Dumnezeu, Domnul le-a vorbit prin profeți.
Dar Dumnezeu se face om. Și oamenii au posibilitatea să-i vadă fața. Să știe în mod real cum arată Dumnezeu. IIsus Hristos este DESCOPERIREA în lumea a lui Dumnezeu – Sfânta Treime.
Iată ce spune Sf. Evanghelist Ioan:
„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.” (Ioan 1, 14)
DIn momentul arătării lui Dumnezeu în lume cu trup, cu chip, revalația dumnezeiască se face nu numai prin cuvânt ci și prin imagine. Eikona în limba greacă înseamnă imagine. Cât de mult au vrut oamenii să vadă fața lui Dumnezeu în Vechiul Testament! Cât de mult și-au dorit oamenii să-L întâlnească pe Domnul! Ce dor năprasnic era în oamenii credincioși de a vedea pe Domnul Lor! Dar n-au putut, Dumnezeu a stat ascuns… pentru că umanitatea nu era încă pregătită pentru acest pas.
Până la o vreme. Până la “plinirea vremii”, așa cum spune Sf. Ap. Pavel în Gal. 4, 4. Și iată ce spune Domnul nostru Iisus Hristos:
Matei 13, 16-17 „Dar fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. Căci adevărat grăiesc vouă că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit.”
În sfârșit, Dumnezeu SE ARATĂ! În sfârșit DOMNUL VINE PE PĂMÂNT! Dumnezeu se lasă cunoscut doar prin Iisus Hristos:
Ioan 1, 18: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela
Sfântul Ioan Damaschin, unul dintre cei mai mari apărători ai icoanelor, zice:
„Odinioară, Dumnezeu, Care nu are nici trup, nici formă, nu era închipuit în nici un fel. Dar acum, când El a venit în trup şi a locuit printre oameni, ei pot reprezenta faţa văzută a lui Dumnezeu.”
Dragilor, de aceea au scris apostolii cele 3 Evanghelii. Pentru că au trăit un eveniment unic în istoria omenirii: Au stat față-n față cu Dumnezeu, au trăit cu El, au mâncat cu El… a vorbit cu El.
Și veți vedea cu ei în evanghelii și în epistole subliniază și mărturisesc CEEA CE AU VĂZUT.
Iată ce spune Sf. Apostol și Evanghelist Ioan:
1Ioan 1-2: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, – Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă.”
CEEA CE AM VĂZUT CU OCHII NOȘTRI…
Minune mare…
Iată ce spune Sf. Ap. și Evanghelist Luca:
Lc 1, 1-2: „Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului”
Sf. Ap. Luca a fost ucenic al Sf. Ap. Pavel și de aceea spune că a primit de la cei ce le-au văzut. Lui Pavel i s-a arătat Domnul Hristos și a vorbit cu El. Prima dată în lumină pe drumul Damascului, fără să-I vadă chipul, și apoi a fost răpit la cer odată sau poate de mai multe ori…
Și iată ce spune în continuare Sf. Ioan Damaschin:
„Apostolii L-au văzut cu ochii lor trupeşti pe Hristos – Dumnezeul făcut Om; au văzut Patima şi minunile Sale, aşa cum I-au ascultat cuvintele. Or, şi noi, cei ce mergem pe urmele Apostolilor dorim fierbinte să vedem şi să auzim. Apostolii Îl vedeau pe Hristos faţă către faţă fiindcă El era prezent în trup. Însă noi, cei care nu-L vedem nemijlocit şi nu-I auzim cuvintele, le putem totuşi auzi prin intermediul cărţilor, sfinţindu-ne astfel auzul şi, prin el, sufletul. Ne socotim fericiţi şi venerăm cărţile cu ajutorul cărora auzim acele cuvinte sfinte, fiind noi înşine sfinţiţi.
La fel, prin mijlocirea chipului, contemplăm aspectul fizic al lui Hristos, minunile şi Patima Sa. Această contemplaţie ne sfinţeşte vederea şi, prin ea, sufletul. Ne socotim fericiţi şi venerăm acest chip înălţându-ne, după putinţă, de la acest aspect fizic până la vederea slavei dumnezeieşti…”
De aceea putem odată cu venirea lui Iisus Hristos, să pictăm chipul Lui. Pentru că știm cum arată clar. Pentru că având chipul lui pictat, ne îndulcim sufletele cu amintirea Domnului. Ne ridicăm cu mintea la Dumnezeu. Icoana ne îndeamnă sufletul la rugăciune. Ne aduce aminte de Dumnezeu. Ne îndeamnă spre pocăință. Toate acestea le face pentru că Dumnezeu prin intermediul icoanei, se face prezent sufletului nostru.
“Prin urmare, dacă prin cuvintele pe care urechile noastre trupeşti le aud putem cuprinde cele spirituale, contemplaţia în trup ne poate conduce şi ea la contemplaţia în duh.
Toate prefigurările Vechiului Testament anunţau mântuirea viitoare, acea mântuire care acum este împlinită şi pe care Părinţii au rezumat-o într-o formulă cu deosebire pregnantă: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu”. Această lucrare de răscumpărare este aşadar centrată asupra Persoanei lui Hristos, Dumnezeul făcut Om şi, alături de El, asupra Fecioarei – prima persoană umană întru totul îndumnezeită.
Toată tipologia Vechiului Testament converge în aceste două Persoane, fie că se exprimă prin istoria umană, prin animale sau prin obiecte. Aşa de pildă, jertfa lui Isaac, mielul, şarpele de aramă Îl prefigurează pe Hristos; Estera – mijlocitoarea poporului înaintea regelui – vasul de aur conţinând pâinea cerească, toiagul lui Aaron etc. prefigurau Fecioara. Împlinirea acestor simboluri profetice se realizează în Noul Testament prin două imagini esenţiale: cea a Domnului nostru (Dumnezeu-Omul) şi cea a Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu, întâia fiinţă umană îndumnezeită. De aceea primele icoane, apărute odată cu creştinismul, sunt cele ale lui Hristos şi ale Fecioarei. Iar Biserica, afirmând aceasta prin tradiţie, întemeiază pe aceste două imagini – veritabili poli ai cultului – întreaga ei iconografie.” (Leonid Uspenski în „Teologia icoanei”)
De ce putem totuși să-i reprezentăm în icoană și pe ceilalți oameni, chiar și pe cei din Vechiul Testament?
“Acum, după Întrupare, putem să-i reprezentăm deopotrivă pe Profeţii şi pe Patriarhii Legii Vechi ca pe nişte martori ai umanităţii deja răscumpărate prin sângele Dumnezeului întrupat.
Imaginea acestor oameni, precum şi cea a sfinţilor neo-testamentari nu ne mai poate conduce spre idolatrie pentru că de acum cunoaştem imaginea lui Dumnezeu în om, şi fiindcă – spune iarăşi Sfântul Ioan Damaschinul – „am primit de la Dumnezeu capacitatea de a discerne, deosebind ceea ce poate fi reprezentat de ceea ce nu poate fi. Căci Legea a fost asemenea unui pedagog spre Hristos, pentru ca noi să fim îndreptaţi prin credinţă. O dată credinţa venită, nu mai stăm la îndemâna acestui pedagog (Gal. 3, 24-25; vezi şi 4, 3)”.
Aceasta vrea să spună că noi nu înfăţişăm viciile omeneşti şi nu facem imagini spre slava demonilor. Facem întruchipări spre slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi, pentru a ne întări în bine, a ne feri de viciu şi a ne mântui sufletele.” (Leonid Uspenski)
Icoanele nu întruchipează răul. Pe icoane nu se pictează răul. Ci mereu binele, adevărul… transfigurarea răului în iubire… Icoanele sunt izvoare de har către oameni. Legătura fundamentală între imagine şi creştinism este sursa potrivit căreia, de la început, Biserica a propovăduit lumii creştinismul atât prin cuvânt, cât şi prin imagine. Iată de ce Părinţii celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic au putut spune:
„Tradiţia pictării icoanelor exista încă din vremea propovăduirii apostolice.”
“Această apartenenţă esenţială a imaginii la creştinism explică de ce apare ea în Biserică şi de ce ocupă tacit, ca un lucru de la sine înţeles, locul ce i se cuvine, în ciuda interdicţiei din Vechiul Testament şi a unor opoziţii relative.
Potrivit Tradiţiei, Mântuitorul este primul iconograf, deoarece Şi-a întipărit chipul drept icoană de trei ori. Mai întâi, a dăruit chipul Său, pe o pânză, regelui Abgar al Edessei, pe care l-a vindecat de lepră. Cea mai veche menţiune în acest sens se află într-un document numit Doctrina lui Addaï, Addaï fiind Episcop al Edesei († 541). Avem apoi mahrama Sfintei Veronica> de pe drumul Golgotei, şi, în fine, giulgiul cu care a fost înmormântat Domnul Hristos. „Tradiţia pictării icoanelor exista încă din vremea propovăduirii apostolice“, afirmă Mansi, un celebru editor al Actelor emise de Sinoadele Bisericii.
Conform tradiţiei ortodoxe, notează Leonid Uspensky, Sfântul Evanghelist Luca ar fi pictat, la puţin timp după Cincizecime, primele trei icoane ale Fecioarei Maria: „Milostiva“ sau Eléousa, „Călăuzitoarea“ sau Odighitria, în care se accentuează dumnezeirea Pruncului şi „Rugătoarea“ sau Oranta, unde Maica Domnului apare singură, rugându-se.” (Leonid Uspenski)
Dragilor, icoana nu este idol. Idolii nu există. Dumnezeu, Maica Domnului, îngerii și sfinții există. Sunt vii în ceruri. Când ne închinăm unei icoane nu ne închinăm lemnului, și nici culorilor. Ci ne urcăm cu gândul către Dumnezeu. Așa cum un soldat în război, scoate de la piept fotografia cu fetița lui dragă și soția lui, și o sărută… cu iubire… cu dor…
El nu sărută hârtia… El nu se închină la o hârtie… Ci văzându-le chipul se urcă cu mintea către persoanele lui dragi. La fel și închinarea noastră în fața unei icoane.
„Doar un stăpânit de duhuri rele poate considera icoanele idoli.” (Sf Nicolae Velimirovici)
Biserica a luptat sute de ani împotriva idolatriei în Vechiul Testament. A vărsat mult sânge mucenicesc și în veacul creștinismului pentru a apăra icoanele.
„Fiindcă sfinţii au fost plini de Duhul Sfânt, în viaţă fiind, chiar şi când au trecut la cele veşnice, harul Sfântului Duh s-a pogorât asupra lor în morminte şi asupra chipurilor lor în icoane, nu în esenţă, ci după lucrare“. (Sf Nicolae Velimirovici)
Icoana e de mare folos Bisericii. Cine nu cinstește icoana, nu cinstește ÎNTRUPAREA Domnului. Nu cinstește nici pe Iisus Hristos ca Dumnezeu. Nici pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu.
“În predica sa la sărbătoarea Sfântului Teodor, Sfântul Grigorie de Nyssa arată că „pictorul (…) care, cu ajutorul culorilor şi al meşteşugului, a reprezentat în icoană măreţele fapte ale martirului (…) şi imaginea începătorului luptelor, Hristos, ne-a povestit limpede – aşa cum ne-ar vorbi o carte – luptele martirului (…). Căci pictura cea tăcută grăieşte de pe ziduri, mult bine făcând”
După ce ridicase o biserică, un anume prefect Olympiodor dorea să figureze pe pereţii navei principale, pe de o parte, pământul, cu scene de
vânătoare şi o puzderie de dobitoace, pe de altă parte, marea, cu scene de pescuit: toate acestea, cum o spunea chiar el, din grija plăcerii estetice. Olympiodor i-a cerut sfatul Sfântului Nil, care i-a răspuns:
„La scrisoarea ta răspund că este stângaci şi pueril să seduci ochii credincioşilor cu cele ce mi-au fost descrise mai sus. (…) Fă în aşa fel ca mâna celui mai iscusit pictor să acopere ambele laturi ale bisericii cu imagini din Vechiul şi Noul Testament astfel încât, privind chipurile zugrăvite, cei care nu cunosc alfabetul şi nu pot citi Sfintele Scripturi să-şi aducă aminte de faptele curajoase ale celor care I-au slujit lui Dumnezeu fără ocolişuri; astfel, se vor lua mai degrabă la întrecere cu virtuţile vrednice de veşnică pomenire care i-au făcut pe acei slujitori ai lui Dumnezeu să prefere cerul pământului şi pe cele nevăzute celor văzute.” (Leonid Uspenski)
Ceea ce face Scriptura prin cuvânt, icoana face cu culorile. Icoanele au fost pentru primii creștini inițiere în ale credinței. La început nu erau cărți sau biblii Oamenii se întăreau prin credință văzând pe pereți picturile sfinte care înfățișau toată lucrarea de mântuire a Domnului în Noul și Vechiul Testament.
“Astfel, Biserica se străduia să orienteze toate simţurile omeneşti – inclusiv văzul – către cunoaşterea şi slăvirea lui Dumnezeu. În realitate, vederea a avut totdeauna o mare importanţă în propovăduirea revelaţiei creştine. „Printre toate simţurile omeneşti – scrie Sfântul Vasile cel Mare – vederea este aceea cu cea mai vie acuitate (în perceperea) lucrurilor sensibile.”
Ideea priorităţii văzului în acest domeniu apare limpede în scrierile patristice (cele, spre exemplu, ale Sfântului Atanasie cel Mare, Sfântului Grigorie de Nyssa etc.).
„Contemplarea Cuvântului vizibil – spune un autor contemporan – nu dă naştere pasivităţii tocmai pentru că este contemplare a CUVÂNTULUI şi nu o simplă emoţie estetică sau contemplare a unei idei.” În acea vreme, ca şi mai târziu, credinţa era mărturisită prin arătare: „Spune-mi, omule, dacă vreun păgân vine la tine spunându-ţi: «Arată-mi credinţa, pentru ca să pot crede şi eu» – ce îi vei arăta? Nu cumva îl vei ridica de la cele văzute către cele nevăzute? Du-l într-o biserică (…) şi aşează-l înaintea icoanelor ce se află zugrăvite acolo”. Cu mult mai târziu, în Rusia, Sfântul prinţ Andrei Bogolubov face la fel: atunci când soseau oaspeţi heterodocşi, el poruncea servitorilor săi: „Duceţi-i în biserică şi arătaţi-le de sus adevăratul creştinism, pentru ca să se boteze”. (Leonid Uspenski)
Prima duminică a postului Mare e dedicată VICTORIEI icoanei asupra ICONOCLAȘTILOR (cei care au luptat împotriva icoanelor). Sinodul VII Ecumenic a rânduit canoane clare pentru cinstirea lor.
Dumnezeu Însuși susține cinstea lor în toată istoria Bisericii Ortodoxe.
Dragilor eu închei… Ar fi multe de spus… foarte multe…
NOR DE MĂRTURII…. mii și milioane de argumente…
Teologia icoanei este atât de dezvoltată… atât de adâncă… încât e interminabilă… Icoana invită la contemplarea lui Dumnezeu… are atâtea înțelesuri… atâta bogăție…
Să nu credeți nimănui care se luptă împotriva icoanei. Cercetați-vă credința! Și veți afla cum Sfinții Părinți mult s-au lupta ca astăzi icoanele să împodobească bisericile noastre.
Casa mea e plină de icoane… ca pururea să-mi aduc aminte de Dumnezeu oriunde sunt. Am cred aproape 60 de icoane. În toate camerele, mai puțin în baie… oriunde mă plimb prin casă văd chipul Domnului și a Preacuratei… și mă rog lor… mă pocăiesc de păcatele mele…
Icoana aduce pe Dumnezeu în casele noastre. Icoana e o fărâmă de Biserică, adusă în casa noastră.
Vă recomand tuturor această carte: Leonid_Uspensky-Teologia_icoanei_in_Biserica_Ortodoxa din care am și extras mai multe pasaje pentru această seară.
(Claudiu Balan)