[Rug. „Tatăl Nostru” – 1] Cel care numeşte „Tată” pe Dumnezeu, mărturisește toate ale Lui

Dragilor, așa cum vă spuneam aș vrea să începem câteva prezentări dedicate rugăciunii „Tatăl nostru”. Asta așa ca o pauză de la drumul nostru din Vechiul Testament către Iisus Hristos.

Vreau să vă aduc înainte tâlcuiri ale rugăciunii Tatăl nostru de la Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Nicolae Velimirovici, Sf. Maxim Mărturisitorul, IPS Bartolomeu Anania și teologul Olivier Clement.

De ce e important să știm ce spunem în această rugăciune?

1. Pentru că este singura rugăciune lasătă de gura lui Dumnezeu oamenilor, toate celelalte noi oamenii le-am creat.
2. Pentru că este una dintre cele mai rostite / recitate rugăciuni din toată viața noastră creștină de zi cu zi și din viața liturgică a Bisericii.
3. Această rugăciune esențializează (face un rezumat) extraordinar la toată relația omului cu Dumnezeu și cu creația.

Să începem!

Rugăciunea „Tatăl nostru” se găsește în evangheliile după Matei (cap. 6) și după Luca (cap.11), varianta de la Matei fiind mai lungă, mai liturgică, și ea a intrat in vocabularul nostru de zi cu zi.

Înainte de a începe să înțelegem verset cu verset această rugăciune, mai întâi să vedem în ce context a spus-o Domnul nostru Iisus Hristos.

Voi cita aici versetele care o premerg, din Evanghelia după Matei. Această rugăciune face parte din predica de pe munte a Domnului, și vine imediat după discursul despre milostenie.

5. Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. (Matei 6, 5)

Scopul rugăciunii să nu fie dorința de a fi văzuți de ceilalți, nici măcar pentru motivul de a da un exemplu bun. Să nu căutăm slava de la oameni atunci când vrem să ne rugăm, ci să ne rugăm sincer, cu drag, cu dor către Dumnezeu.

Când căutăm slava de la oameni, nu ne folosim de rugăciune pentru a ajunge la Dumnezeu, ci căutăm tot spre oameni. Rugăciunea noastră este în acest caz: minciună.

6. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

Când ne rugăm avem nevoie de intimitate. Rugăciunea este o retragere a omului din exterior către interior, din lumea văzută către cea nevăzută, din material către spiritual. Avem nevoie să ne retragem din tumultul relațiilor umane pentru a nu putea ruga în pace. Aici Domnul când spune: „intră în cămara ta” vorbește și la propriu și la figurat. La propriu: să intrăm într-o cameră și să fim singuri în rugăciune, noi acolo cu Dumnezeu. La figurat: retragerea în inimă este cea mai bună rugăciune, căci doar acolo întâlnește omul cu adevărat pe Dumnezeu.

Dar Domnul prin aceasta nu exclude rugăciunea în comun, rugăciunea în Biserică. Ci omul are nevoie de ambele: și de rugăciunea în comun și de rugăciunea intimă când e singur cu Dumnezeu.

7. Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate.

„Grăirea de multe este bârfirea – adică a cere ceva din cele pământești: slavă, bogăție, biruință. Iar graiul rugăciunii tale să fie neînsemnat în cereri, ca și cel al pruncilor. Deci, tu, nu fi bârfitor. Nu se cuvine a face lungi rugăciunile, ci scurte și dese, și puține (vorbe) grăind, a îngădui (zăbovi) la rugăciune.” (Sf. Teofilact al Bulgariei)

8. Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.

Noi facem cereri în rugăciunea „Tatăl nostru” și în multe alte rugăciuni ale noastre, dar știe Domnul ce avem nevoie mai înainte de a cere noi ceva. Deci am putea să nu cerem nimic. Totuși, cerem și ne rugăm ca să ne sârguim la rugăciune, lepădându-ne de cele lumești, iar făcând așa ne folosim mult sufletește vorbind cu Dumnezeu.

9. Deci voi aşa să vă rugaţi:

Și acum începe propriu-zis rugăciunea „Tătăl nostru”. Mai înainte de a o începe, aș vrea să vedem și ce introducere are această rugăciune în Evanghelia după Luca.

„Şi pe când Se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.” (Luca 11, 1)

Ucenicii L-au văzut pe Iisus rugându-se Tatălui din ceruri și probabil au simțit ceva extraordinar în acest fapt, și și-au dorit să-L imite pe Domnul, și L-au rugat să-i învețe și pe ei să se roage. Dar nu oricum…Ci să se roage așa cum El, Iisus, se ruga….

„Şi le-a zis: Când vă rugaţi, ziceţi:…” Și Domnul le dă această rugăciune „Tatăl nostru”.

Gândiți-vă ce frumos! Ce taină! Ne rugăm Tatălui cu cuvintele Fiului! Ne rugăm Tatălui cu cuvintele Fiului rostite în Duhul Sfânt! De fapt, Duhul de iubire al Tatălui către Fiul este Duhul Sfânt. Și răspunsul de iubire al Fiului către Tatăl este tot în și prin Duhul Sfânt.

Cuvintele rugăciunii „Tatăl nostru” sunt, dacă vreți, extrase din cuvintele de dragoste a doi îndrăgostiți. Cuvintele rugăciunii „Tatăl nostru” au ieșit din inima Dumnezeiesc-Omenească a lui Iisus Hristos. Sunt numai Duh, Iubire și Adevăr. Rostind și noi aceste cuvinte, practic intrăm în același șuvoi de iubire a Tatălui către Fiul și a Fiului către Tatăl în Duhul Sfânt.

Acestea fiind zise. Să începem să luăm rugăciunea verset, cu verset.

9. Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; (Matei 6, 9)

Dragilor, primul cuvânt al acestei rugăciuni: „Tatăl” cuprind toată teologia ortodoxă, toată lucrarea de mântuire a lui Hristos. Acest strigăt: „Tată” este sinteza întregii lumii create, întregii rațiuni de a fi a tuturor. Acest strigăt: „Tată” sintetizează toată Biblia. Sintetizează toate rugăciunile…. toate tânguirile și apropierile omului către Dumnezeu.

Iată ce ne spune Sf. Ioan Gură de Aur:

„Cel care numeşte Tată pe Dumnezeu, prin această singură numire, a mărturisit: iertarea păcatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea, sfinţenia, răscumpărarea, înfierea, moştenirea, însuşirea de frate cu Unul-Născut, dăruirea Duhului. Că nu-i cu putinţă să numeşti Tată pe Dumnezeu, dacă n-ai dobândit toate aceste bunătăţi.

Hristos, deci, deşteaptă luarea aminte a ascultătorilor Lui prin două lucruri: şi prin vrednicia Celui pe Care Îl numesc Tată, şi prin măreţia bunătăţilor de care se bucură. Când spune: “Care eşti în ceruri”, nu o spune că să închidă pe Dumnezeu în cer, ci ca să îndepărteze de pământ pe cel ce roagă şi să-l ridice la locurile cele înalte şi la locaşurile cele de sus. Tot prin aceste cuvinte, ne mai învaţă să facem rugăciune de obşte pentru toţi fraţii.

Că n-a spus: “Tatăl meu care eşti în ceruri”, ci: “Tatăl nostru”, poruncindu-ne să înălţăm rugăciuni pentru toţi oamenii şi să nu urmărim niciodată folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui.

Prin asta stârpeşte duşmănia, doboară mândria, alunga invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunătăţilor, izgoneşte inegalitatea dintre oameni, arată că este de aceeaşi cinste şi împăratul şi săracul, pentru că participăm cu toţii, în comun, la cele mai mari şi la cele mai necesare bunuri.

Ce pagubă avem de pe urma obârşiei noastre de jos, când, de pe urma obârşiei noastre de sus, toţi suntem la fel, nimeni nu are ceva mai mult decât altul, nici bogatul mai mult decât săracul, nici stăpânul mai mult decât sluga, nici domnul mai mult decât supusul, nici împăratul mai mult decât ostaşul, nici filozoful mai mult decât barbarul, nici înţeleptul mai mult decât prostul?

Tuturor ni s-a dăruit aceeaşi nobleţe, învrednicindu-ne pe toţi la fel să-I zicem lui Dumnezeu: “Tata”.

Deci după ce ne-a amintit de aceasta nobleţe, de darul cel de sus, de egalitatea de cinste dintre toţi oamenii, de dragoste, după ce ne-a depărtat de la pământ şi ne-a urcat în ceruri, să vedem acum ce ne porunceşte să cerem.

De altfel este îndestulător numai cuvântul “Tată”, ca să ne înveţe toată virtutea.

Că acela care-L numeşte pe Dumnezeu “Tată”, şi “Tată obştesc”, trebuie să ducă o astfel de viaţa încât să nu se arate nevrednic de aceasta nobleţe şi să se străduiască să fie egal cu darul primit.”

De altfel părintele Rafail Noica spunea că cea mai scurtă rugăciune este: „Tată!!!” Să fim ca acei pruncii care atunci când sunt în pericol strigă: „Mamăăăăăăăăă!” Și strigă din toată ființa lor, cu toate sinceritatea și dorința de a fi ascultați și de a obține ajutor. Așa să strigăm și noi către Tatăl nostru cel din ceruri.

Să vedem acum ce zice Sf. Nicolae Velimirovici despre acest prim verset:

„Când norii tună, iar oceanele vuiesc, ele te cheamă: Domnul nostru! Când stelele cad şi focul izbucneşte din pământ, ele îţi spun: Făcătorul nostru! Când bobocii florilor se deschid şi ciocârliile adună fân uscat ca să le facă puilor cuiburi, ele Îţi cântă: Stăpânul nostru! Iar când ridic eu ochii mei spre tronul Tău, Îţi şoptesc Ţie: Tatăl nostru!”

Numai omul îi zice Creatorului: Tată! Numai cel creat în chipul Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, poate chema pe Dumnezeu: Tată!

„A fost o vreme, îndelungată, cumplită vreme, când şi oamenii Îţi ziceau şi Te numeau Domn, sau Făcător, sau Stăpân! Aşa a fost, cu adevărat, când omul simţea că este numai un lucru între lucruri. Dar acum, mulţumită Fiului Tău Unuia-Născut şi Celui mai bun dintre fiii Tăi, am învăţat numele Tău cel adevărat. Drept aceea şi eu îndrăznesc să Te chem împreună cu Hristos: Tată!”

„Dacă Te numesc Domn, cu frică mă plec înaintea Ta ca un rob în gloata robilor. Dacă Te numesc Făcător, mă despart de Tine la fel cum se desparte noaptea de zi sau frunza de pomul său. Dacă Te privesc şi zic Stăpân, sânt ca o piatră între pietre şi ca o cămilă între cămile.

Dar dacă deschid buzele mele şi şoptesc Tată, dragostea ia locul fricii, pământul priveşte înălţat mai aproape de cer, şi merg alături de Tine ca alături de un prieten în grădina acestei lumi, împărtăşind slava şi pătimirea şi puterea Ta.

Tatăl nostru! Tu eşti Tatăl nostru, al tuturor: Te-aş micşora pe Tine şi m-aş micşora şi pe mine dacă Te-aş numi: Tatăl meu! Tatăl nostru! Tu te îngrijeşti atât de mine, care sânt unul singur, dar mai vârtos de întreaga lume.

Scopul tău este Împărăţia Ta, iar nu un singur om. Iubirea de sine Îţi strigă: Tatăl meu!, în timp ce dragostea Îţi strigă: Tatăl nostru!

În numele tuturor oamenilor, care sânt fraţii mei, eu mă rog Ţie: Tatăl nostru! În numele tuturor făpturilor care mă împresoară şi cu care m’ai întreţesut, eu mă rog Ţie: Tatăl nostru!

Eu mă rog Ţie, Tată al cosmosului, pentru un singur lucru mă rog Ţie: fie ca să răsară cât mai degrabă ziua cea mare când toţi oamenii, vii şi morţi, împreună cu îngerii şi cu stelele, cu cele însufleţite şi cu cele neînsufleţite, Te vor chema cu numele Tău cel adevărat: Tatăl nostru!”

Ce bucurie că putem chema pe Dumnezeu: Tată!

Dar nu-l chemăm așa ca un copil ce strigă pe tatăl adoptiv „tată” ca să se învețe cu lipsa tatălui adevărat. Nu! Ci îi spunem „Tată!” pentru că El cu adevărat asta este pentru noi. Gândul de a ne crea pe fiecare din noi a fost în Dumnezeu din veșnicie. Gândul de a mă aduce pe mine la ființă l-a avut Dumnezeu din totdeauna. Și aducându-mă la ființă, niciodată nu mai mor. Sufletul meu va fi veșnic viu!

Ce taină! Viața veșnică a sufletului meu este susținută de viața veșnică a Dumnezeului nostru. Acum aș vrea să zăbovim puțin pe câteva înțelesuri extraordinare pe care Olivier Clement le dă acestui nume: „Tată!”

“Da…. E suflarea din suflarea lui de viață!

“Tatăl nostru” este rugăciunea pe care Iisus a dat-o ucenicilor Sãi si pe care Biserica ne-o transmite la rândul ei. În felul acesta Biserica ne face sã pãtrundem în rugăciunea lui Iisus, care constituie însãsi fiinta ei.

Cãci trebuie sã întelegem cã toatã bogãtia liturgicã a Bisericii, toatã mostenirea ei asceticã si duhovniceascã nu sunt nimic altceva decât simbolul si calea întâlnirii noastre cu Hristos si a vietii noastre în Hristos.

Biserica nu ne opreste la ea însãsi, ci ne duce la Hristos. Iar Hristos nu ne opreste la sine, ci ne duce la Tatãl, în Duhul Sfânt.

Astfel: Tatã. Ce înseamnã acest cuvânt pentru viata noastrã de zi cu zi?

Înseamnã cã niciodatã, dar niciodatã nu suntem orfani, pierduti, lãsati în voia fortelor si determinãrilor acestei lumi.

Noi avem o salvare si o origine dincolo de spatiu si timp.

Acest univers îsi are locul în cuvântul, suflarea, iubirea Tatãlui.

Cu Iisus si în El, în suflarea Sa, îndrãznim sã îngânãm:”Abba, Tatã” – un cuvânt de o nesfârsitã tandrete copilãreascã, de o încredere plinã de respect, iatã tot paradoxul crestin. Iar Iisus ne reveleazã faptul cã acest paradox nu existã numai în relatia Tatãlui cu creatia, ci în Însusi Dumnezeu, în cel mai adânc absolut al absolutului.

În Dumnezeu însusi este originea fãrã origine si Celãlalt filial si Suflarea de viatã si de iubire care se odihneste în Celãlalt si Îl aduce la origine, si pe noi întru El.

În Dumnezeu însusi este respiratia iubirii, aceastã mare tainã a unitãtii si a diferentei. Si noi, dupã chipul lui Dumnezeu, suntem la rândul nostru antrenati în acest ritm.

Suntem adesea acel fiu risipitor care îsi cheltuieste averea cu desfrânatele, care pãzeste porcii si care ar vrea sã mãnânce roscove. Dar chiar si atunci noi stim cã Tatãl, nu numai cã ne asteaptã, dar chiar vine în întâmpinarea noastrã.

Lumea nu este o închisoare, ci un “pasaj obscur”, pasaj sau trecere, pasaj care se cere descifrat în cadrul unei opere mai ample, în care totul are sens, fiecare lucru e important, e necesar.

O operã pe care o scriem împreunã cu Dumnezeu. Dacã toate sunt binecuvântate de Tatãl, trebuie sã stim la rândul nostru sã-L binecuvântãm în toate lucrurile.

Maxim Mãrturisitorul ne învatã sã facem, cu fiecare privire atentã, contemplativã, o experientã treimicã asupra lucrurilor: simplul fapt cã un lucru existã, cã se odihneste în fiintã, ne trimite la Tatãl, “fãcãtor al cerului si al pãmântului, al tuturor celor vãzute si nevãzute…” (în felul acesta fiecare lucru face invizibilul vizibil); faptul cã putem sã-l întelegem, sã descoperim în el o structurã uimitor de “inteligentã” ne trimite la Fiul, Cuvânt, Întelepciune si Ratiune a Tatãlui, iar aceea cã lucrul e frumos se integreazã în mod dinamic într-o ordine, tinde cãtre o plenitudine, ne trimite la Duhul, la Suflarea de viatã fãcãtoare, despre care Serghei Bulgakov spunea cã e personificarea frumusetii.

Sã învãtãm sã descifrãm astfel în lucrurile Paternitãtii lui Dumnezeu, pe Tatãl “Cel cu douã mâini”, pe Cuvântul si pe Duhul, asa cum spunea Sfântul Irineu de Lyon, pe Tatãl, cu Întelepciunea si Frumusetea Sa.

Totusi, experienta treimicã cea mai importantã se înscrie în acel imon care-l urmeazã pe Pater, în al doilea cuvânt al rugãciunii: “Tatã-al nostru

Din acest “nostru” as vrea sã retin douã lucruri.

Primul constã în aceea cã trebuie sã învãtãm sã descoperim “taina lui Dumnezeu în chipul aproapelui”.

Oroarea istoriei, si mai ales a secolului nostru, este cã omul îsi arogã o putere absolutã asupra omului.

Dimpotrivã, trebuie sã întelegem cã celãlalt, oricare ar fi el, chiar dacã e un vames, o desfrânatã, sau un samarinean, spune Iisus (si nu ne-ar fi greu sã traducem), celãlalt, oricare altul, este chipul lui Dumnezeu, copil al Tatãlui, la fel de inexplicabil si de imposibil de conceptualizat ca si Dumnezeu însusi.

Sã învãtãm sã nu mai blestemãm, sã învãtãm sã nu mai dispretuim: “Nu este altã virtute decât aceea de a nu dispretui”, spunea un Pãrinte al pustiei.

Cealaltã problemã pe care as vrea s-o subliniez si care, de altfel, este inseparabil legatã de prima, este relatia dintre Bisericã si umanitate: “Tatãl nostru”, acest “nostru” înseamnã oare numai Biserica unde suntem toti “mãdulare unii altora”, un singur trup, o singurã fiintã în Hristos, fiecare întâlnindu-L personal pe Iisus, iluminat de câte o limbã de foc la Cincizecime?

Nu e fir de iarbã care sã creascã în afara Bisericii, nu e constelatie sã nu graviteze în ea, în jurul pomului Crucii, noul pom al vietii, axã a lumii.

Nu existã un singur om care sã nu aibã o legãturã de tainã cu Tatãl care Îl creazã, cu Hristos, “omul maxim”, cu Duhul de viatã fãcãtor.

Nu existã om fãrã o aspiratie spre bunãtate, o tresãrire în fata frumusetii, un presentiment al tainei în fata iubirii si a mortii.

Multi vor zice, în ziua judecãtii, coplesiti de bucurie: “Doamne, când Te-am vãzut flãmând, si Te-am sãturat… strãin si Te-am primit, gol si Te-am îmbrãcat? Când Te-am vãzut bolnav sau în temnitã si am venit la Tine?”

Si vor auzi rãspunzând: “Adevãrat vã spun vouã, cã de câte ori ati fãcut acestea unuia dintre fratii Mei mai mici, Mie Mi-ati fãcut”. Dar oare noi facem astfel?

De aceea, în viata noastrã de zi cu zi, sã nu facem din Bisericã o sectã, un ghetou.

Sã stim sã cãutãm peste tot germenii vietii. Sã stim sã-i primim în gândirea, în iubirea noastrã si sã-i aducem în Rugãciune, în Bisericã.„

Cam atât pentru această seară.

Sper că v-a plăcut.

Continuăm data viitoare cu explicarea cuvintelor „sfințească-Se numele Tău” și următoarele…

(Claudiu Balan)