Sfântul Maxim, Mărturisitorul celor 2 voințe și lucrări ale lui Dumnezeu

Dragilor, așa cum vă spuneam în această seară vom vorbi de Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Este o viață de sfântă atipică. Sfântul Maxim Mărturisitorul ar putea fi numit și Sfântul Mucenic Maxim Mărturisitorul, căci mult a pătimit. Dacă în primele veacuri. creștinii pătimeau chinuri multe și moarte de la păgâni, acum Sfântul Maxim este chinuit paradoxal de împăratul creștin de la Constantinopol, de patriarhul de Constantinopol și de episcopii și preoții din Biserică.

„Sfântul Maxim Mărturisitorul este un teolog de o adâncime rar întâlnită. În lumea ortodoxă este privit drept unul dintre cei mai înţelepţi şi echilibraţi Sfinţi Părinţi. Îmbinând moştenirea scripturistică şi patristică bogată cu multiplele sale cunoştinţe filosofice, Sfântul Maxim a oferit prin Duhul Sfânt o operă destul de cuprinzătoare, plină de tâlcuiri suprinzătoare, cum sunt de exemplu răspunsurile trimise egumenului Talasie Libianul (Quaestiones ad Thalasium – vol.III al Filocaliei) sau cele din Ambigua şi Mistagogia.”

Sfântul Maxim se naște în Constantinopol la anul 580.

„Bogăţia şi renumele familiei sale l-au ajutat să devină un tânăr cult, pregătit să intre în aparatul birocratic imperial, lucru care s-a şi petrecut în 610, atunci când devine secretar al împăratului Heraclius.”

Ce este erezia monotelismului

În acea perioadă a apărut o dispută puternică pe marginea unui aspect legat de întruparea Domnului nostru Iisus Hristos. E vorba de erezia monotelismului. Mono (unu) + telos (voință) = o singură voință. Patriarhul Alexandriei și Patriarhul Constantinopolului susțineau această erezie și spuneau că în Domnul nostru Iisus Hristos există o singură voință. Adevărul este altul, și sinodul VI Ecumenic (adică a toată lumea) l-a stabilit astfel, insuflat fiind de Duhul Sfânt:

Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu Adevărat și Om adevărat. Ca Dumnezeu, înainte de întrupare avea o voință. o voință dumnezeiască, care izvorăște din ființa Lui. Noi ca oameni avem o voință omenească, care izvorăște din ființa noastră omenească. Când Fiul lui Dumnezeu (a 2-a persoană a Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu) S-a făcut om, atunci El a luat firea omenească cu toate ale ei. Adică a luat firea umană, trup și suflet. Trup omenesc și suflet omenesc.

Sufletul caracterizează partea spirituală a omului, cu toate ale ei: rațiune, creativitate, voință, etc. Când Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, atunci Persoana Sa a luat firea omenească cu trupul și sufletul aferent, din Preacurata Fecioară Maria. Deci după întrupare, Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos are 2 voințe și 2 lucrări. O voință dumnezeiască și implicit o lucrare dumnezeiască și pe de altă parte o lucrare omenească care izvorăște din această ființă și implicit o voință omenească și o lucrare omenească care izvorăște din această ființă.

Dar aceste firi au ca ipostas, adică au ca PERSOANĂ, persoana a 2-a a Sfintei Treimi.

Când eu m-am zămislit în pântecele mamei mele și am luat firea omenească de la părinții mei, a apărut în lume și o nouă persoană, viitorul Claudiu. Așa s-a întâmplat la fiecare din noi. Când Dumnezeu S-a făcut om, când S-a întrupat, nu a apărut o persoană nouă pe lume, căci acea PERSOANĂ deja exista, era chiar Fiul din Sfânta Treime. Astfel Iisus Hristos are o singură persoană, 2 voințe și 2 lucrări.

Iisus Hristos ca om și-a lucrat voința Sa omenească pentru a se uni cu voința Sa dumnezeiască. Iisus Hristos le făcea pe cele omenești dumnezeiește, și pe cele dumnezeiești omenește. Pentru aceast ADEVĂR s-a luptat Sfântul Maxim Mărturisitorul toată viața sa.

Sfântul Maxim Mărturisitorul și călătoriile lui în lumea creștină

„Văzând că cei din jurul împăratului mărturiseau greșit și susțineau erezia montelismului, el a plecat de la curte, s-a retras și s-a făcut monah. După câţiva ani, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită, a fost ales părinte al mânăstirii aceleia. Sfântul Maxim, văzând tulburarea ce se făcea Bisericilor în Constantinopol şi prin tot Răsăritul şi pe eretici întărindu-se şi în-mulţindu-se, iar credinţa cea dreaptă împuţinându-se şi clătinându-se de furtuna prigonirii, tânjea cu duhul, plângea şi suspină.

Auzind că în Apus eresul acela se leapădă cu totul, pentru că Severin, episcopul Romei, n-a primit acea alcătuire împărătească, iar Ioan, cel următor după dânsul la scaunul Romei, a dat-o anatemei soborniceşte, fericitul Maxim şi-a lăsat mânăstirea sa şi s-a dus în părţile Apusului, având scop să meargă la Roma cea veche, deoarece la Ierusalim era cu neputinţă, din cauza arabilor, care năvăliseră a-tunci asupra Palestinei. În călătoriile sale prin zonele creștine Sf. Maxim susținea acest adevăr, dovedind cu dragoste și echilibru tuturor celor pe care-i întâlnea, cele pe care le susținea.”

Urmează apoi lungi încercări prin care împăratul bizanțului încearcă să-l convingă pe Maxim, dar în primul rănd să aducă pace între oameni. Apăruseră deja două tabere, și era dezbinare în Biserică, și Împăratului nu-i convenea acest lucru.

Patriarhul Constantinpolului, Piros, s-a dus după Sf. Maxim în părțile Africii pentru a-l convinge. „El fugise din scaunul de patriarh, şi străbătând cetăţile, înşela pe cei dreptcredincioşi cu a sa rea credinţă; şi mult ar fi vătămat acolo Biserica lui Hristos, de n-ar fi avut potrivnic pe Cuviosul Maxim, cu care adunându-se în toată vremea, se întărea cu credinţă; şi a fost nevoie să se adune episcopii din Africa în Cartagina, ca să asculte întrebările amândurora, pentru că aceasta dorea şi Grigore, patriciul părţilor acelora.

Deci, făcându-se sinodul şi întrebarea, înţelepţitul de Dumnezeu Maxim a biruit pe Piros, dovedindu-i din dumnezeieştile cărţi şi din dogmele Sfinţilor Părinţi, arătându-i că în Hristos Dumnezeu, precum sunt două firi, aşa sunt şi două voinţe şi că lucrările sunt într-o persoană nedespărţită. Drept aceea, Piros fiind biruit, s-a lipit de cei dreptcredincioşi şi a fost primit de Biserică cu dragoste şi cu cinste ca patriarh.

Atunci Piros a alcătuit şi o cărticică cu mărturisirea credinţei celei drepte şi s-a dus în Roma, la episcopul Teodor, cel care a venit după Ioan, şi acolo l-a primit cu cinste, ca pe un patriarh dreptcredincios al Constantinopolului.”

Deci, auzindu-se în Constantinopol, cum că Piros s-a alăturat la cei dreptcredincioşi, adunarea eretică se tulbura cu zavistie despre aceasta şi, alcătuind cuvinte mincinoase, a adus în popor acest zvon: că episcopii din Africa şi episcopul Romei cu sila l-au făcut pe Piros să fie cu dânşii la un gând.

Ajungând acel zvon la împăratul, acesta îndată a trimis pe un boier în Italia, anume Olimpiu, care era eretic, ca să întoarcă pe Piros iarăşi la mărturisirea monoteliţilor.

Mărturisirea de credință monotelistă, Tipos-ul

„În acea vreme, împăratul Constans, fiind îndemnat de Pavel ereticul, patriarhul Constantinopolului, a scris, în septembrie 648, precum mai înainte Heraclie, moşul său, alcătuirea (mărturisirea) credinţei sale, plină de eresuri, numind-o „Tipos” (normă) şi a trimis-o pretutindeni, poruncind ca aşa să se creadă.”

Practic prin această mărturisire de credință oficială (dar falsă) împăratul încerca să aducă pace în imperiu și să convingă toate patriarhiile.

„Şi ajungând aceea la Roma, episcopul Teodor sfârşindu-se, a urmat Martin fericitul (649-653); iar împăratul dorea ca episcopul cel nou pus să-i primească „Tipos”-ul lui, cel scris despre credinţă. Dar acela îl lepăda, zicând: „De ar voi toată lumea să primească acea nouă învăţătură potrivnică credinţei celei drepte, eu nu voi primi, nici nu mă voi depărta de acea evanghelică şi apostolică învăţătură şi de predaniile sfinţilor părinţi, chiar de aş pătimi şi moarte”

Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, fiind atunci în Roma, a făcut pe fericitul Martin ca să adune sinod numaidecât şi acea scrisoare împărătească, ce se numea „Tipos”, s-o anatematizeze soborniceşte, ca pe o eretică şi potrivnică Bisericii lui Hristos.

Şi aşa a şi făcut. Episcopul Romei, chemând pe episcopii săi, 105 la număr, între care era şi Maxim, şi punând înainte rătăcirea lui Chir, Serghie, Piros şi Pavel, împreună cu împărăteasca scrisoare ereticească, au dat-o anatemei; şi au scris la toţi credincioşii din toată lumea, întărindu-i întru dreapta credinţă şi arătându-le eretica rătăcire şi poruncindu-le cu tot dinadinsul să se ferească de ea.”

Aceasta este una dintre marile realizări ale Sf. Maxim, reușind să convoage acest Sinod de la Lateran în 649 care condamnă erezia montelistă.

Prigonirea Sfântului Maxim

De acum înainte încep prigoanele pentru Sf. Maxim. Este adus cu poruncă de împărat de la Roma la Constantinopol și începe să fie judecat pas cu pas, pentru a fi convins să se lepede de învățătura sa „greșită”. Parcursul Sf. Maxim din acest moment se arată a fi unul dumnezeiasc, căci plin de blândețe și smerenie răspunde tuturor acuzelor… suferă exilul, suferă chinurile și mărturisește credința cea adevărată în fața fraților săi de credință.

Este judecat în fața împăratului de un dregător, clevetitor limbut, care aduce multe acuze asupra lui, amestecând minciuna cu adevărul pentru a-l doborî pe bătrânul Maxim, căci de acum intrase în anii bătrâneții.

„Cuviosul ajungând la Constantinopol pe apă, au venit la dânsul oamenii cei trimişi de împărat, care luându-l fără de ruşine, fiind desculţ şi fără îmbrăcăminte, purtând legături, îl târau pe uliţă, urmat de ucenicul său. Ducându-l până la o temniţă întunecată, l-au închis acolo, nelăsând pe ucenicul lui să fie cu dânsul, ci separat l-au închis în temniţă.”

A fost acuzat de comploturi politice cu Roma și de interese economice. Sf. Maxim a refuzat să mai aibă comuniune cu Biserica Bizanțului, adică să se mai împărtășească cu ei din același potir. Atunci au răspuns trimişii: „Deşi nu ni s-a poruncit nouă despre aceasta să grăim cu tine, însă zicem: Două sunt întru Hristos lucrările, după deosebirea firilor, iar una lucrarea pentru unirea amânduror firilor într-o persoană”.

Iar sfântul a zis: „Două lucrări ziceţi că s-au unit într-o lucrare, prin unirea firilor într-o persoană; apoi aici afară de cele două lucrări, o a treia lucrare amestecată aduceţi la mijloc”. „Ba nu, ziseră aceia, ci două lucrări grăim, iar una pentru unirea firilor”. Zis-a sfântul: „Singuri alcătuiţi o credinţă nestatornică şi pe Dumnezeu nu într-o fiinţă Îl mărturisiţi a fi. Despre aceasta nu pot grăi eu, nici n-am învăţat de la Sfinţii Părinţi a mărturisi aşa; iar vouă celor ce aveţi putere, faceţi ceea ce vă place”.

Ei, neputând la aceasta să răspundă ceva împotrivă, i-au zis lui: „Cel ce nu se supune, să fie anatema şi să sufere moartea cea hotărâtă lui”.

Iar sfântul cu blândeţe şi cu smerenie a răspuns: „Ceea ce a voit Dumnezeu pentru mine, aceea acum să fie spre slava numelui Lui celui sfânt”.

Iar aceia ducându-se la cei ce i-au trimis, le-au spus cele grăite de cuviosul şi sfătuindu-se împăratul cu patriarhul, precum odată Pilat cu iudeii asupra Domnului, au trimis pe sfântul în surghiun, într-o oarecare cetăţuie, ce se numea Vizia, care este în Tracia;

Apoi, trecând multe zile, împăratul şi patriarhul Petru au trimis la sfântul nişte bărbaţi cinstiţi, episcopul Teodosie și doi boieri

„Cum petreci, Maxim?”. Iar el a răspuns: „Aşa precum mai înainte de veci a ştiut şi a hotărât Domnul, să fie lucrarea vieţii mele, care se ţine cu purtarea de grijă a Lui”. Teodosie a zis: „Deci, ce a hotărât Dumnezeu mai înainte de veci, despre faptele fiecăruia din noi?”

Sfântul a grăit: „Dumnezeu a ştiut mai înainte gândurile noastre, cuvintele şi faptele, care sunt în puterea noastră şi mai înainte a rânduit şi a hotărât, ce avea să vie asupra noastră, care nu sunt în puterea noastră, ci în dumnezeiasca Lui voie”. Teodosie episcopul zise: „Care sunt în puterea noastră şi care nu sunt?”.

A grăit Sfântul Maxim: „Cel ce toate le ştie, stăpânul meu, întreabă pe robul său?”. Episcopul zise: „Cu adevărat n-am ştiut şi voiesc a învăţa; ce deosebire este între cele ce sunt în puterea noastră şi între cele ce nu sunt şi cum unele sunt ştiute mai înainte de Dumnezeu şi altele rânduite mai înainte?”

Cuviosul Maxim a zis: „Toate lucrurile cele bune şi cele rele ne sunt nouă în voie, dar pedepsirile şi certările ce ni se întâmplă sau cele potrivnice acelora, nu sunt în puterea noastră; pentru că nu avem putere în faţa durerii ce ne munceşte, nici pentru sănătate, ci numai în pricinile acelea care aduc ori durere, ori sănătate şi precum neînfrânarea este pricina bolii, iar înfrânarea este pricinuitoare a sănătăţii celei bune, aşa şi pază poruncilor lui Dumnezeu este pricină de câştigare a împărăţiei cerului, iar călcarea acelora este pricinuitoare a focului gheenei”.

Deci pomenit fiind sinodul local din Roma, adunat de fericitul episcop Martin spre caterisirea monoteliţilor, Teodosie episcopul, a zis: „Nu este tare acel sinod, de vreme ce nu a fost cu împărătească poruncă”.

Cuviosul a grăit: „Nu este dreaptă credinţa dacă sinoadele sunt întărite numai cu porunci împărăteşti. Ascultă sinoadele care împotriva unei fiinţe, cu împărăteşti porunci se săvârşeau, la care pe Dumnezeu Fiul l-au dogmatisit, cu hulă, a nu fi de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, adică: cel dintâi în Tir, al doilea în Antiohia, al treilea în Seleucia, al patrulea în Constantinopol, în vremea lui Eudoxie arianul, al cincilea în Niceea, al şaselea în Sirmium, iar după multe vremi, al şaptelea în Efes, la care întâiul şezător era Dioscor.

Toate acele sinoade se adunau după porunci împărăteşti, însă toate sunt lepădate şi date anatemei, de vreme ce într-însele erau alcătuite dogme potrivnice lui Dumnezeu. Pentru ce dar nu lepădaţi acel sinod care a izgonit pe Pavel de Samosata şi l-a dat anatemei?

Sf. Maxim îi convinge pe cei trimiși și aceștia se-ntorc la împărat. Înainte de a pleca sărută evanghelia și crucea și-și dau sărutare sfântă cu Cuviosul Maxim. Când ajung la împărat iar se leapădă, neavând tăria să-l înfrunte, căci acesta s-a tulburat auzind că Maxim nu renunța.

Dar oare de ce se-mpiedica împăratul de un om? Căci adevărul de-ar fi mărturisit de un om în fața unui milion de oameni, are putere mare. Și pentru că omul este structurat să trăiască în adevăr, și pentru că Dumnezeu susține adevărul, căci El Însuși este Adevărul, atunci de aceea Adevărul are putere.

Și mulți oameni auzindu-l pe Sf. Maxim îl susțineau. Și de aceea împăratului nu-i convenea dezbinarea. L-ar fi putut omorî ușor pe Maxim, dar își doreau să-l convingă. De aceea au început să folosească alt tip de soluții. Au hotărât să-l aducă cu slavă, cu cinste multe în fața împăratului. S-a dus sobor mare în casa unde era Maxim, cu patriarhul, cu episcopii și cu preoții pentru a-l lua și a-l duce la împărat. Înainte de asta l-au rugat să fie deacord cu orice i-ar propune împăratul. Sf. Maxim le-a spus că nu poate fi deacord până nu aude cu ce anume să fie deacord.

Văzând că nu-l pot îndupleca, au început să-i spună că întreg Răsăritul și Apusul este răzvrătit împotriva Constantinopolului, și trebuie să aducă pace în Biserică.

Atunci Epifanie patriciul a zis cuviosului: „Aceasta îţi spune împăratul prin noi: de vreme ce tot Răsăritul şi toţi cei de la Apus sunt răzvrătiţi împotriva noastră, şi tulburătorii care s-au înmulţit caută la tine şi pentru tine toţi ridică meşteşuguri, nevrând să se unească în credinţă cu noi; deci, să sfarme Domnul prin umilinţă inima ta, adică să te împărtăşeşti cu noi, primind „Tipos”-ul cel alcătuit de noi, iar noi primindu-te cu dragoste, te vom duce în biserica cea mare cu cinste şi cu slavă şi ne vom împărtăşi cu tine, cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos.

Apoi te vom numi şi te vom propovădui că eşti părintele nostru şi va fi bucurie nu numai în cetatea noastră, cea iubitoare de Hristos, ci şi în toată lumea; pentru că ştim cu adevărat această: când tu te vei împărtăşi cu această sfânta Biserică a Constantinopolului, se vor apropia de noi toţi, care pentru tine şi învăţătura ta s-au rupt de la noi”.

Iată ce răspunde Sf. Maxim:

„Cu adevărat toate cereştile puteri nu mă vor pleca să fac ceea ce cere împăratul; pentru că ce răspuns voi aduce, nu zic lui Dumnezeu, ci însăşi conştiinţei mele, dacă pentru slavă şi cinstirea omenească, care cu adevărat nu este nimic, m-aş lepăda de credinţa cea dreaptă, care mântuieşte pe cei ce o iubesc?”

Observați un aspect extraordinar al mărturisii de credință: Când mărturisesc adevărul și sunt sincer cu mine, cu Dumnezeu și cu oamenii în toate faptele mele, atunci eu pe mine însumi mă zidesc. Rămân în comuniune personală cu Adevărul, cu Însuși Dumnezeu. Când mint pentru „pacea” celor din jur, atunci fac lucrarea diavolului. Căci numai Adevărul e un bine pentru toată lumea. Chiar dacă acum nu ne înțelegem și este tulburare între noi, numai adevărul poate aducea adevărata pace și împăcare între oameni.

Minciuna de dragul păcii, defapt amână războiul și tulburarea, și mai puternic ațâță răutatea oamenilor față de ceilalți.

Zicând sfântul acestea, toţi s-au sculat îndată plini de mânie şi de iuţime şi repezindu-se la dânsul, au început nu numai a-l ocărî, ci apucându-l, îl băteau cu mâinile, îl întindeau, îl trăgeau încoace şi încolo şi fiecare se întindea să-l lovească; şi poate l-ar fi ucis chiar acolo, de nu i-ar fi oprit episcopul Teodosie şi de n-ar fi potolit tulburarea lor.

După ce au încetat a-l bate şi a-l întinde, au început a-l scuipa, şi scuipară pe omul lui Dumnezeu peste tot de la picioare până în cap, încât toate hainele lui erau întinate.

Sf. Maxim era considerat mândru și îndrăcit de către cei botezați cu el în aceeași credință.

Epifanie, cu glas mânios, a zis: „Ai iscălit la soborul care s-a ţinut la Roma?” Sfântul i-a răspuns: „Am iscălit”. Epifanie a zis: „Şi cum ai îndrăznit a iscăli şi a anatematiza pe cei ce mărturisesc astfel, o fire şi o minte? Cu adevărat prin judecata mea te vom duce în cetate şi te vom pune legat în târg, vom chema desfrânaţii şi pe tot poporul, ca toţi să te bată peste obraz şi să scuipe în faţa ta”.

„Acest ticălos, precum vedem, s-a dat pe sine satanei”.

A doua zi de dimineaţă, a venit Teodosie patriciul la Cuviosul Maxim şi toate cărţile care le avea sfântul le-a luat, zicând cuvintele împărăteşti: „N-ai voit cinste, mergi dar la izgonire de care eşti vrednic”.

Este iarăși dus în exil și întemnițat. După ceva timp, iarăși este adus înainte împăratului… de data aceasta pentru ultima oară.

Atunci i-a zis lui cu mânie, cel mai mare boier: „Creştin eşti?” Răspuns-a bătrânul: „Cu darul lui Hristos Dumnezeu sunt creştin”.

Iar boierul, umplându-se de multă mânie, i-a zis: „Nu grăieşti drept”. Răspuns-a sfântul: „Tu zici că nu sunt creştin; iar Dumnezeu ştie că eu sunt şi rămân creştin neschimbat”. Boierul a zis: „Dacă eşti creştin, apoi de ce urăşti pe împăratul?”. Grăit-a sfântul: „De unde o ştii aceasta? Căci ura este o patimă tăinuită a sufletului, ca şi dragostea”.

Boierul a zis: „Din cele făcute de tine, la toţi s-a făcut arătat, că şi pe împăratul şi cetatea lui le urăşti, pentru că tu singur ai vândut saracinilor Egiptul, Alexandria, Pentapoli, Tripoli şi Africa”. Sfântul a zis: „Care sunt dovezile cele încredinţate?”

Urmează iarăși discuții lungi în care nu-l pot doborî pe Sf. Maxim, căci Duhul Sfânt mărturisea înaintea oamenilor prin el. Deci cei ce singuri de la sine sunt blestemaţi şi lepădaţi de sinodul ce a avut loc în Roma şi de preoţie sunt înstrăinaţi, aceia ce fel de taină săvârşesc? Apoi ce duh vine asupra acelora care se hirotonisesc de unii ca aceia?” Zis-au lui: „Apoi, ce, tu singur te vei mântui, iar ceilalţi toţi vor pieri?”

Sf. Maxim e întrebat dacă toți cei care susțineau erezia sunt în afara Harului, adică eretici. Și că oare doar el singur e sfânt și ei toți ceilalți sunt în erezie.

Grăit-a lor sfântul: „Când toate popoarele se închinau în Babilon chipului de aur, cei trei sfinţi tineri n-au osândit pe nimeni la pierzare; pentru că nu căutau la faptele altora, ci numai pe ei singuri se păzeau, ca să nu cadă din bună credinţă cea adevărată. Asemenea şi Daniil, cel aruncat în groapa cu lei, n-a osândit pe aceia care nu se rugau lui Dumnezeu, după porunca lui Darie; ci cugeta şi se îngrijea despre sine şi voia mai bine să moară, decât să greşească lui Dumnezeu şi să se mustre de conştiinţa sa pentru călcarea legii lui Dumnezeu. Deci, să nu-mi dea şi mie Dumnezeu, să judec pe cineva, nici să zic: numai eu mă voi mântui. Însă pe cât pot, voiesc mai bine a muri, decât să-mi tulbur conştiinţa mea, greşind cu ceva înaintea dreptei credinţe”.

Zis-au lui cei ce veniseră: „Ce vei face când romanii se vor uni cu bizantinii? Căci aseară au venit de la Roma doi clerici şi dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu patriarhul din preacuratele Taine.”

Cuviosul răspunse: „Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtăşească cu patriarhul, eu nu pot să mă împărtăşesc cu dânsul, pentru că ştiu că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri, dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă”.

Aceia i-au zis: „Cu adevărat, este de trebuinţă ca două voinţe şi hotărâri să mărturisim în Hristos?”

Sfântul răspunse: „Este cu adevărat de trebuinţă să cinstim dreapta credinţă, pentru că nici o fiinţă nu este fără acea firească lucrare. Căci Sfinţii Părinţi arătat grăiesc, că nu este, nici nu se cunoaşte fire fără lucrarea ei din sine; drept aceea, dacă nu este şi nici nu se cunoaşte firea fără lucrare, atunci cum se poate şti că Hristos este adevărat Dumnezeu şi om cu firea?”.

Mulți dădeau dreptate Sf. Maxim și se depărțeau de Patriarhia Bizanțului. După lungi discuții urmează chinurile grele.

Eparhului cetăţii a luat pe Cuviosul Maxim cu ucenicii lui şi în curte ducându-l mai întâi pe sfântul bătrân, dezbrăcându-l şi întinzându-l la pământ, cu vine tari a poruncit să-l bată, necruţându-i bătrâneţile, nelegiuitul chinuitor, nici ruşinîndu-se de cinstea lui, nici umilindu-se, văzând trupul lui cel chinuit de nevoinţele pustniceşti.

Şi cu atâta asprime l-a bătut, încât s-a roşit păgânul cu sângele lui, iar trupul lui s-a sfărâmat, încât nici un loc nu i-a rămas neatins de răni.

I-au tăiat limba și mâna lui cea dreaptă.

Apoi este iarăși trimis în exil pentru încă 3 luni și apoi moare dându-și sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Sf. Maxim Mărturisitorul, unul împotriva întregii Patriarhii de Constantinopol și a Împăratului Bizantin, susține adevărul… și ei îl acuză pe el de erezie și demonism.

Până la urmă la Sinodul VI ecumenic din anul 680, la 18 ani de la moartea lui, este recunoscut și statornicit pentru veșnicie acest Adevăr Dogmatic: Iisus Hristos are 2 voințe (omenească și dumnezeiască) și 2 lucrări (omenească și dumnezeiască)

Sf. Maxim își dă sângele și moare pentru un adevăr pe care astăzi îl mărturisesc sute de mi de creștini-ortodocși în lumea întreagă în Crezul Ortodox la fiecare sfântă liturghie.

Așa cum vă spuneam în seara trecută Adevărul de Credință Ortodoxă s-a statornicit (stabilit / bătut în cuie) între oameni prin multă jertfă a oamenilor, nu ușor, și simplu, nu la discuții la o cafea.

Sf. Maxim e unul din marii teologi ai Bisericii… care se aruncă cu mintea în tâlcuiri adânci și dumnezeiești.

Sf. Maxim e un stâlp al Bisericii Ortodoxe, ca și Vasile, Grigore, Ioan, Atanasie, Chiril și alții.

Pentru rugăciunile lui, Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluește-ne pe noi!