Sf. Antonie e marele VOIEVOD al Ortodoxiei (joi, 18 ian. 2019)

Bună seara, tuturor! La cererea mai multora dintre voi, am hotărât să avem din când în când, seri dedicate și sfinților.

Pentru că astăzi, noi Biserica Ortodoxă îl sărbătorim pe Sfântul Antonie cel Mare, am zis că merită să-i acordăm o seară întreagă vieții și scrierilor lui.

Mai întâi aș vrea să știți că luna ianuarie e luna marilor sfinți ai Bisericii, luna STÂLPILOR ORTODOXIEI. Luna giganților… Luna deschizătorilor de drum. Luna celor din care a izvorât teologia Bisericii. Chiar mâine noi Biserica îl sărbătorim pe Sfântul Atanasie cel Mare și pe Sfântul Chiril, amândoi episcopi ai Alexandriei. Într-una din cântările de la vecernie din această seară, ei sunt numiți „izvoare ale teologiei”.

Sfântul Chiril al Ierusalimului a tâlcuit Evanghelia după Ioan, poate cea mai grea carte și mai adâncă din istoria umanității. O carte de peste 1000 de pagini, adnotată cu peste 1000 de note de subsol explicative de către Părintele Dumitru Stăniloae, rezultând un IZVOR de teologie dumnezeiască…

Sfântul Atanasie cel Mare a scris „Cuvânt împotriva elinilor, Tratat despre Întruparea Cuvântului, Trei cuvinte împotriva arienilor”, în care a explicat termeni de bază pentru teologia întrupării…. în vremuri în care Biserica încă se chinuia să dezbată aspectele de bază ale credinței.

Astăzi îl aveam pe Sfântul Antonie cel Mare, părintele monahismului, și o să vorbim imediat despre el…

Urmează apoi Sfântul Maxim Mărturisitorul, unul din cei mai adânci teologi ai lumii… un gigant… cu o minte care scrutează tainele dumnezeiești cu ușurință și smerenie. Apoi vin cei 3 mari: Grigorie, Vasile și Ioan Gură de Aur….

Sfântul Grigorie, Teologul Sfintei Treimi, trâmbița cea puternică a Duhului, dăruit cu mult har de la Dumnezeu, având darul cuvântului din belșug, unul dintre puținii pe care Biserica l-a numit cu apelativul de Teologul. Sfântul Vasile cel Mare, iarăși un mare teolog, făcător de minuni, tâlcuitor al Scripturilor, și omul faptelor, al rugăciunii și milosteniei. Cel care a adus în creștinism ideea de spital, de voluntariat din dragoste față de cei în suferință… Vasiliadele (spitalele pentru cei suferinzi) au pus bazele instituționale ale iubirii creștine. Apoi Sf. Ioan Gură de Aur, marele tâlcuitor al Scripturilor, Gura Duhului, gura de neacoperit care mărturisește permanent Adevărul…. Marele Ioan…. care a lăsat în urma lui mii de pagini de tâlcuiri, fiind inspirat direct de Duhul Sfânt și de Sfântul Apostol Pavel care a venit personal să-i șoptească explicațiile la epistolele lui.

Dragilor, oamenii pe care vi i-am enumerat, dar și alții din această perioadă de început a Bisericii, sunt PIONERII Ortodoxiei. Adică ce? Cei care au deschis drumurile credinței.

Poate cei care ați venit de curând în Biserică vă uitați că există atât de multe rânduieli, reguli, tradiții, atâtea lucruri care trebuiesc respectate cu sfințenie, dogme, canoane, etc. Toate acestea au venit în timp, ca urmare a experienței oamenilor care L-au căutat pe Dumnezeu, nu deodată. Teologia Ortodoxă cu toate ale ei: Teologia biblică, teologia liturgică, dogmatica, teologia pastorală, teologia socială, muzica bizantină, iconografia, și toate celelalte ramuri, au apărut în timp, cu multă trudă, nu deodată.

Gândiți-vă ce era creștinismul!

Domnul se înalță la cer, și lasă-n urmă câțiva apostoli care trebuie să se lupte cu o lume-ntreagă păgânizată. Un creștinism la început, fără lăcașe de cult, fără preoți, fără Scripturi, fără dogme, fără cult bisericesc (rânduieli liturgice), fără monahism, fără reguli…. Dragilor, creștinii primelor veacuri avea concret doar râvna apostolilor și minunile pe care le făceau ei… Și se întâlneau în ascuns în casele unor creștini mai râvnitori… Și acolo sfințeau pâinea și vinul și le transformau (apostolii) în Trupul și Sângele Domnului, acolo cântau și spuneau Domnului rugăciuni.

Nu aveau icoane… Nu aveau cărți… Nu aveau veșminte…Nimic.

Dragilor, drumul lung de la întâlnirea a 20-30 de oameni într-o casă în numele lui Iisus Hristos până la Catedralele Ortodoxe și fastuosul cult bizantin, a durat sute de ani… Și s-a făcut prin oameni providențiali ca: Apostolii (cei 12 și cei 70), Ignatie Teoforul, prin evangheliști, apoi cu Vasile, Grigorie, Ioan Gură de Aur, Maxim Mărturisitorul, Antonie cel Mare, Atanasie, Chiril și mulți alții.

Creștinii Bisericii Ortodoxe nu s-au trezit deodată cu toate lucrurile aranjate, cu toate dogmele, canoanele, rânduielile, slujbele, etc. Gândiți-vă că avem Taina Cununiei într-o formă foarte restrânsă abia în secolul IV. La fel cu spovedania, maslul, și alte rânduieli. Toate s-au format cu multă trudă, sânge vârsat, nevoință, rugăciune, relație directă și permanentă cu Dumnezeu…

Creștinii s-au lovit de probleme foarte mari și au trebuie să le dea soluții. Cum au apărut dogmele legate de Întruparea Domnului? Păi au început unii să zică că Iisus Hristos e doar Dumnezeu, și nu și om. Alții ziceau că e doar un mai deosebit, un fiu dumnezeiesc născut. Și așa au început contradicțiile, certurile, comploturile, războaiele, exilurile… Până când Împăratul, a avut ideea, inspirat de Dumnezeu, să adune mulțime de episcopi și să se roage și să discute zile-n șir, și insuflați de Duhul Sfânt, să rânduiască în tot imperiul care este adevărul despre Iisus Hristos, ca să nu mai fie ceartă și dezordine.

Ereziile (abaterile și certurile pe baza credinței) au adus multă zâzanie între oameni. Credința era o problemă de stat, era o problemă publică pentru tot poporul, cum e azi să zicem politica la noi… Și trebuiau lucrurile rezolvat.

Istoria Ortodoxiei este fascinantă, și vă invit s-o aflați și s-o cercetați…

Nimic din ce avem astăzi nu a căzut din cer, în sensul de a le primi mură-n gură de la Dumnezeu, ci au venit într-un context istoric, pe anumite nevoie și probleme concrete.

Așa este cu Sfântul Antonie cel Mare. El e unul din MARII PIONERI ai Ortodoxiei. El este unul din începătorii vieții monahale. El este, dacă vreți, primul viteaz care se aruncă în luptă cu diavolii PIEPT LA PIEPT. Viața lui este fantastică… Uneori chiar la propriu… E de necrezut.

Antonie e marele VOIEVOD al Ortodoxiei… E cel care se aruncă în pustie dând piept cu diavolii și lucrarea lor, zeci de ani… fără să știe mai nimic despre nevoință, despre retragerea din lume… și află singur tot… Și apoi după 105 ani lasă-n urmă sute sau mii de oameni care l-au urmat ca pustnici, și multe comunități de astfel de oameni, care au devenit viitoarele mănăstiri.

Viața Sfântului Antonie este scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare, cel care a stat lângă el, și povestește ca un martor direct. E așa de mare Antonie încât vorba despre el s-a răspândit până-n Spania, până la Roma, pân-n Galia (zice Sf. Atanasie), încă din timpul vieții lui.

„Antonie a fost de neam egiptean, din părinţi de neam bun, cu stare îndestulătoare. Fiind ei creştini a fost crescut şi el creştineşte. Era stăpânit cu totul de dorinţa de a rămâne neprimejduit de influenţe rele în casa lui, precum s-a scris despre Iacov (Fac. 25, 27). Mergea cu părinţii la biserică. Nu se lenevea în aceasta nici de copil şi nu dispreţuia aceasta nici după ce a înaintat în vârstă. Asculta de părinţi şi lua aminte la  ele ce se citeau şi păstra folosul din ele.

După moartea părinţilor a rămas singur cu o soră foarte mică. Fiind aproape de optsprezece ani, sau poate de douăzeci, se îngrijea singur de casă şi de surioară. Aşa au trecut şase luni de la moartea părinţilor.

La un moment dat a intrat în biserică. Şi s-a întâmplat să se citească tocmai atunci Evanghelia în care a auzit pe Domnul zicând bogatului: „De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale şi venind urmează Mie. Şi vei avea comoară în ceruri“ (Mt. 19, 21).”

Și asta l-a mișcat și l-a făcut să-și vândă averile și să-L urmeze pe Domnul.

” Apoi când, intrând iarăşi în biserică, a auzit pe Domnul zicând: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine“ (Mt. 6, 34), nerăbdând să mai aştepte, a ieşit şi-a dat şi ceea ce mai avea săracilor, iar pe sora încredinţând-o unor fecioare cunoscute şi credincioase şi dând-o să vieţuiască într-un aşezământ de fecioare, el a început în faţa casei o viaţă de nevoinţă, luând aminte la sine şi înfrânându-se cu asprime.”

Fiți atenți la acest aspect! Își începe viața monahală în fața casei….

Nu exista atunci prea bine dezvoltat conceptul de „retragere din lume” pe motiv de curățire sufletească și apropiere de Dumnezeu.

„Căci încă nu erau în Egipt sălaşuri dese de retragere (mânăstiri), nici nu ştia monahul de pustia depărtată, ci oricine voia să ia aminte la sine se mulţumea să se nevoiască singur nu departe de satul său. Dar era atunci în satul vecin un bătrân, care se nevoia din tinereţe cu viaţa singuratică. Pe acesta văzându-l Antonie, căuta să-i urmeze în bunătatea vieţii.”

Cei care se nevoiau, care trăiau pustnicește o faceau pe lângă satul lor… Ce interesant!

Sf. Antonie începe să-i caute pe pustnicii din împrejurimi și să le urmeze viața.

„Lucra cu mâinile, ţinând seama de cuvântul: „Iar cel ce nu lucrează, nici să nu mănânce“ (2 Tim. 3, 10). Şi o parte din pâinea câştigată o folosea pentru el, alta o da celor ce aveau nevoie. Dar se şi ruga necontenit învăţând că trebuie să se roage de unul singur neîncetat (Mt. 6, 61; 1 Tes. 5, 17). Lua aminte la cele citite, ca nimic din cele scrise să nu cadă alături de sine, ci să ţină toate şi aşa să-i fie amintirea în loc de cărţi.

De aceea toţi cei de bine iubitori din satul lui, cu care se cunoştea văzându-l că este aşa, îl numeau iubitor de Dumnezeu. Şi unii îl îmbrăţişau ca pe un fiu, alţii ca pe un frate.

Dar diavolul pizmaş şi urâtor de cele bune nu suferea să vadă în tânăr o astfel de năzuinţă.

Ci cele ce le-a plănuit şi mai înainte să le facă, încerca să le facă şi împotriva lui. Şi întâi a încercat să-l coboare din nevoinţă aducându-i în minte avuţia, ocrotirea surorii, datinile neamului, iubirea de arginţi, iubirea de slavă, plăcerea de multe feluri de mâncări şi celelalte desfătări ale vieţii.

Apoi îi înfăţişa asprimea virtuţii şi cât de mare e osteneala cerută de ea; pe de altă parte slăbiciunea trupului şi lungimea timpului trebuitor dobândirii virtuţii. Şi peste tot îi aducea în minte multul praf al gândurilor, voind să-l despartă de dreapta lui hotărâre.

Diavolul arunca în el gânduri spurcate, iar Sf. Antonie le fugărea prin rugăciuni.”

În viața lui e povestită de Sf. Atanasie o discuție directă a Sf. Antonie cu duhul curviei, cu un diavol anume.

„Iar Antonie întrebându-l: „Cine eşti tu, care îmi spui acestea mie?“, îndată acela a rostit cu un glas plângăreţ: „Sunt prietenul curviei. Eu am primit însărcinarea să întind cursele acestea şi să gâdil pe tineri şi mă numesc duhul curviei. Pe câţi doritori de curăţie nu i-am înşelat. Pe câţi înfrânaţi nu i-am biruit prin mângâieri şi gâdilări. Eu sunt cel pentru care proorocul mustră pe cei căzuţi zicând: „Aţi fost amăgiţi de duhul curviei“ (Osea 4, 12). Prin mine au fost biruiţi aceia. Eu sunt cel ce, necăjindu-te de multe ori, am fost tot de atâtea ori respins“.

Atunci Antonie mulţumind Domnului şi îndrăznind împotriva aceluia, i-a zis: „Atunci eşti vrednic de mult dispreţ, căci eşti negru la minte şi ca un copil nevolnic. N-am nici o frică de tine. Pentru că „Domnul este ajutorul meu şi voi dispreţui pe vrăjmaşii mei“ (Ps. 117, 7)“. Acestea auzindu-le înnegritul acela, a fugit îndată cu glasul topit temându-se să se mai apropie de bărbat.”

Sf. Antonie e probabil, din câte știu, primul dintre oamenii care începe să descâlcească ițele încurcate are lucrării diavolului cu omul.

Dă piept cu ele, cu ajutorul Domnului prin credință le respinge, și apoi își învață ucenicii și fii duhovnicești meșteșugirile ascunse și felurite ale celui rău.

Viața Sf. Antonie este un discurs bogat despre experiența întâlnirii reale și crunte cu diavolii, și învingerea lor.

Căci ce este altceva viața monahală, viața mănăstirească? Decât alungare a duhurilor rele din noi (patimile) și din lume…. prin Iisus Hristos și întreaga lui lucrare de mântuire. Cu cât căpăta experiență, Sf. Antonie prindea curaj și își înăsprea nevoința.

„Priveghea atât de mult că de multe ori petrecea toată noaptea fără să doarmă şi aceasta făcând-o nu o dată, ci de multe ori, se minunau toţi de el. Mânca o singură dată pe zi după apusul soarelui. Dar se întâmpla să mănânce şi numai o dată la două zile, iar de multe ori la patru. Iar mâncarea lui era pâine şi sare; şi băutura, numai apă.

Nu voia să se ungă cu ulei, zicând că tinerilor se cuvine să iubească mai mult nevoinţa şi să nu caute cele ce moleşesc trupul; ci să-l obişnuiască mai degrabă cu ostenelile, gândindu-se la spusa Apostolului: „Când slăbesc, atunci sunt tare“ (2 Cor. 12, 10). Căci zicea că atunci se întăreşte sufletul în vigoare când se împuţinează plăcerile trupului.”

Sf. Antonie se retrage în niște morminte (săpate în stâncă, probabil, așa cum sunt în zona aceea a Egiptului), mai departe de satul lui.

„Nerăbdând aceasta vrăjmaşul, ba şi temându-se ca nu cumva Antonie să ia pe încetul în stăpânire pustiul cu nevoinţa lui, venind într-o noapte cu o mulţime de draci, atâta l-a umplut de răni prin lovituri, încât l-a lăsat zăcând jos din pricina chinurilor. Şi zicea că atât de cumplite i-au fost durerile încât nu puteau fi pricinuite de răni de la oameni.

L-a luat cunoscutul care îi aducea pâine la câteva zile și l-a dus în biserica din sat ca să-și revină. Oamenii au crezut că este mort. El și-a revenit și s-a întors înapoi în acele morminte.

Fiind dus de acela acolo şi închizând acela uşa după obicei, a rămas iarăşi singur înăuntru. Şi neputând să stea în picioare din pricina rănilor, se ruga zăcând întins. Şi după rugăciune zicea strigând: „Sunt aci eu, Antonie! Nu fug de rănile voastre. Căci chiar de-mi veţi pricinui mai multe, nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos“ (Rom. 8, 35).”

Poate nu știați, dar lupta cu diavolul ajunge să se dea fizic, corp la corp uneori…

Răbdând asiduu loviturile lui… căci ce poate face omul împotriva unui înger căzut, care e duh, și care a luat chip de om sau fiară care se luptă cu putere?

După acest episod, Sf. Antonie se întărește și prinde curaj și mai mult…

„Deci făcură în acea noapte prin lovituri un astfel de zgomot, încât părea că tot locul se cutremură. Şi parcă desfăcând cei patru pereţi ai micii încăperi, demonii intrau prin ei prefăcuţi în năluci de fiare şi şerpi. Şi locul întreg era plin de năluciri de lei, de urşi, de leoparzi, de tauri, de şerpi, de aspide, de scorpioni şi lupi. Şi fiecare din aceştia se mişca în felul său.”

Aceasta e o altă ispită mare suferită de el

„Antonie, lovit şi înţepat de ei, simţea un şi mai mare chin în trup. Dar rămânea fără să tremure şi priveghind şi mai mult cu sufletul. Gemea de durerea trupului, dar veghea cu mintea.

Şi bătându-şi joc de ei, zicea: „Dacă aţi avea vreo putere în voi, ar fi fost destul să vină numai unul din voi. Dar fiindcă v-a slăbit Domnul, încercaţi să mă speriaţi prin mulţime. E un semn al neputinţei voastre că luaţi chipurile animalelor“. Şi îndrăznind iarăşi zicea: „De sunteţi tari şi aţi luat putere împotriva mea, nu zăboviţi, ci năvăliţi. Iar de nu puteţi, pentru ce vă tulburaţi în zadar? Nouă ne este pecete şi zid de apărare credinţa în Domnul nostru“.”

Urmează apoi o întâlnire cu Dumnezeu…. care vedea toată nevoința lui.

„Căci Domnul n-a uitat nici acum de nevoinţa lui Antonie, ci a venit în ajutorul lui. Fiindcă privind el în sus, a văzut acoperişul ca deschizându-se şi o rază de lumină coborând spre el. Şi dracii s-au făcut dintr-odată nevăzuţi. Iar durerea trupului îndată a încetat şi casa s-a luminat întreagă.

Iar Antonie simţind ajutorul şi răsuflând mai bine, uşurat de dureri, se ruga vedeniei arătate, zicând: „Unde erai? Pentru ce nu Te-ai arătat de la început, ca să-mi opreşti durerile?“ Şi s-a făcut glas către el: „Antonie, eram aci, dar am aşteptat să văd lupta ta. Deci fiindcă ai răbdat şi nu te-ai lăsat biruit, îţi voi fi pururea ajutor şi voi face numele tău cunoscut pretutindeni“.

Auzind acestea, s-a sculat la rugăciune. Şi s-a întărit atât de mult, că a simţit că are mai multă putere în trup, decât a avut înainte. Şi era atunci aproape de 35 de ani.”

Urmează încă 70 de ani de nevoințe și mai aspre și de căpătare a unei experiențe esențiale pentru VIITORUL MONAHISMULUI ORTODOX în toată lumea de atunci și până astăzi.

De acum Sfântul Antonie pleacă în pustiu, într-un munte și ajunge într-o casă părăsită petrecând aici aproape 20 de ani.

„A petrecut aproape douăzeci de ani nevoindu-se astfel fără să iasă şi fără să fie văzut de vreunii. Dar după aceea, dorind şi voind mulţi să-i urmeze în nevoinţă şi venind şi alţi cunoscuţi şi forţând uşa şi împingând-o, Antonie a ieşit ca dintr-un altar în care se afla scufundat în taine şi era purtat de Dumnezeu.

Atunci s-a arătat întâia oară din clădire celor ce veneau la el. Iar aceia privindu-l s-au minunat văzând trupul lui având aceeaşi înfăţişare, nici umflat prin nemişcare, nici subţiat de posturi şi de lupta cu demonii. Era la fel cum îl ştiau şi înainte de retragere. Iar sufletul arăta aceeaşi curăţie în purtări.

Nici închis în sine, din înfrânare, nici revărsându-se din plăcere, nici stăpânit de râs, nici copleşit de tristeţe; nu s-a tulburat văzând mulţimea, nici nu s-a veselit văzându-se primit cu bucurie de atâta lume. Ci era întreg egal cu sine, ca unul ce era călăuzit de dreapta judecată şi statornicit în ceea ce e propriu firii.”

Sfântul Antonie predică, vindecă, alungă demonii din oameni

„Şi pe mulţi din cei de faţă care pătimeau cu trupul i-a vindecat Domnul prin el, iar pe alţii i-a scăpat de demoni. Domnul îi dădea har lui Antonie şi în vorbire. Prin aceasta mângâia pe mulţi întristaţi, iar pe alţii care se duşmăneau între ei îi împăca făcându-i prieteni. Pe toţi îi îndemna să nu pună nimic din lume înaintea dragostei faţă de Hristos. Le spunea şi le cerea să se gândească la bunătăţile viitoare şi la iubirea de oameni arătată nouă de Dumnezeu, „Care n-a cruţat nici pe Fiul Său, ci L-a dat pe El pentru noi toţi“ (Rom. 8, 32). „

„Convingea pe mulţi să aleagă viaţa monahicească şi aşa s-au ivit în munţi lăcaşuri de vieţuire singuratică (mănăstiri) şi pustia s-a umplut de monahi, care au părăsit toate ale lor şi şi-au însuşit vieţuirea cerească.

Prin vorbiri continui făcea să sporească râvna celor ce erau de mai înainte monahi, iar pe cei mai mulţi dintre ceilalţi îi mişca spre dragostea de nevoinţă. Şi aşa, prin puterea cuvântului, s-au înfiinţat foarte multe lăcaşuri de vieţuire singuratică (mânăstiri) şi pe toate le călăuzea ca un părinte. ”

Viața lui e foarte lungă și cu multe detalii…

Punctez doar ceea ce este mai important… încât să vă stimulez s-o citiți voi… și să vă rugați Sfântului.

Urmează perioada prigoanelor lui Maximian.

„După acestea, prigoanele au ajuns Biserica lui Dumnezeu, care au venit atunci pe vremea lui Maximin (305-313). Şi adunîndu-se sfinţii mărturisitori în Alexandria, lăsînd mănăstirea, le-a urmat şi el, zicînd: „Să ne ducem şi noi ca să ne nevoim, de vom fi chemaţi sau să privim pe cei ce se nevoiesc”. Deci, avea dorire să mărturisească pe Hristos; de aceea slujea mărturisitorilor şi în chinuri şi în temniţe, el avea multă sîrguinţă spre divan; adică îndemna către sîrguinţă pe ceilalţi chemaţi, care se nevoiau; iar pe cei ce mărturiseau, a-i primi şi a-i petrece pînă ce se vor săvîrşi.

A ieșit poruncă de la judecător pentru a pleca toți călugării din cetate. Sf. Antonie nu ascultă și se arată ambițios înaintea judecătorului, vrând să mărturisească pe Hristos.

Toţi se minunau de aceasta, iar ighemonul văzîndu-l, pe cînd trecea cu rînduiala lui, că el sta fără frică, arătînd sîrguinţa creştinilor, căci se ruga să mărturi-sească şi el, precum am zis mai înainte.

Iar după ce a scăpat de scopul lui, s-a mîhnit, căci n-a mărturisit şi el; fiindcă Domnul îl păzea, spre folosul nostru şi al altora, ca prin pustnicia pe care o învăţase din Scripturi să se facă multora dascăl; pentru că numai văzîndu-i petrecerea lui, mulţi se sîrguiau în a se face rîvnitori ai petrecerii sale.”

După ce a încetat prigoana, s-a întors la mănăstirea sa.

Sf. Antonie făcea minuni multe, era căutat de mulți oameni, și din acest motiv fuge din acel loc ca să nu fie slăvit de oameni, lăudat, și prin asta să-și piardă sufletul.

Vrând să plece în Tebaida, iată ce i se întâmplă:

„Socotind el acestea, un glas oarecare de sus s-a auzit către dînsul, zicîndu-i: „Antonie, unde te duci şi pentru ce?”. Iar el, netulburîndu-se şi aşteptînd ca după obicei să-l cheme de multe ori, a răspuns, zicînd: „Fiindcă oamenii nu mă lasă să mă liniştesc, pentru aceasta voiesc a mă sui la Tebaida de sus, căci supărări multe mi se fac aici şi mai ales că mi se cer de unii lucruri mai presus de puterea mea”.

Iar glasul a zis către dînsul: „Chiar în Tebaida de te vei duce sau la văcării te vei coborî, mai multă şi îndoită osteneală ai să primeşti; iar dacă voieşti să te linişteşti cu adevărat, du-te în pustia cea mai dinăuntru”. Antonie a zis: „Cine îmi va arăta calea, că sînt neştiutor de aceasta?”.”

Apoi niște saracini îi arată calea pustiei…

Și se duce departe… departe, în loc nelocuit… într-un munte unde găsește apă dulce și se stabilește acolo…

De aici iarăși începe o lucrare mare… căci ușor ușor mulți îl află, mulți vin lângă el… pe mulți îi povățuiește…

Ușor ușor se apropie de bătrânețe… la fel de viguros și sănătos… ca în anii din mijlocul vieții.

Sfântul Antonie prin viața lui, a deschis drumul viețuirii monahale.

De fapt ce a făcut? Sf. Antonie a „inventat” într-un fel viața călugărească… Dar cum? Căutându-l pe Dumnezeu. Fugând din lume pentru a se liniști. Cerând Harul în inima lui. Tânjind după dulcele Iisus. Dar și-a dat seama ca asta se poate doar prin renunțarea la plăcerile trupești.

De aceea, Sf. Antonie este unul din cei mai aprigi luptători împotriva lăcomiei pântecelui, a desfrânării, a lenii, a dezmierdărilor trupești. De altfel troparul (cântarea) Bisericii îl compară cu Sf. Ilie Tesviteanul și Sf. Ioan Botezătorul, pustnicii vechiului Testament. Ambii cu viață aspră. Sf. Antonie prin viața lui de unul singur, prin nebunia lui după Hristos, prin căutările lui, pune bazele monahismului în Ortodoxie.

Cum să vă explic… E ca și cum am fi toți în fața junglei Amazonului, plină de pericole, și toți ne temem să intrăm… Iar Antonie intră singur, se luptă cu toate pericolele, stă ani de zile, află toate cotloanele junglei, îi învață toate regulile, domesticește zona, pregătește terenul pentru noi, bătătorește cărările, construiește colibe de adăpost, și apoi îi cheamă pe cei ce vor să-l urmeze, defapt să-L urmeze pe Domnul Hristos.

Așa a fost Sfântul Antonie.

De aceea, astăzi schiturile cele mai departe de lume, locurile cele mai pustnicești, mănăstirile cele mai aspre au ca ocrotitor pe Sfântul Antonie cel Mare. Cam atât despre Sfântul Antonie.

Vreau să rețineți că a fost un om providențial pentru toată Biserica Ortodoxă. Omul-instituție. Omul care a mutat munții și a creat viața călugărească.

El e omul-înger care a bătătorit calea vieții îngerești în trup omenesc… tânjind către Hristos Împăratul. El e cel care arătat neputincioasă puterea diavolului, râzând de el, și l-a arătat pe om puternic cu Hristos. Atât de mare a ajuns Sf. Antonie încât cu multe daruri a fost dăruit de la Dumnezeu. A primit darul de a ieși sufletul din trup și de a călători oriunde, traversând spațiul într-o clipă…

Avea darul vederii ieșirii sufletelor oamenilor din trup și cunoștinței viitorului… Antonie vorbea cu Domnul ca și cu un prieten al Său.

Mănăstirea Putna, Mănăstirea Oașa, Mănăstirea Antim,  și toate celelalte din România, au ca părinte pe Sfântul Antonie. Pentru faptele și rugăciunile lui s-a umplut lumea de mănăstiri, de monahi și monahii, și mănăstirile au devenit FĂCLII ale adevărului în lume… locuri de curățire de păcate, vindecare…

Pentru rugăciunile Sfântului Antonie cel Mare, Doamne Iisus Hristoase, dă-ne nouă să tânjim după împărăția cerurilor și să lepădăm toate cele ale lumii.

(Claudiu Balan)