[Rug. „Tatăl Nostru” – 2] Să vie Împărăţia Ta, Mare Împărate!

Dragilor, în această seară continuăm cu rugăciunea Tatăl nostru.

În prima seară am vorbit despre cuvântul „Tată” dar şi despre faptul că este nu doar Tată al meu ci este Tată al nostru al tuturor. De altfel veţi vedea că toate cererile din această rugăciune sunt la plural. Toate referirile umane la Dumnezeu sunt la plural în această rugăciune, pentru ca să înțelegem că Dumnezeu ne vrea uniți.

Iar unitatea, cum bine spunea părintele Mihail de la Oașa, nu trebuie s-o facem cu toții deodată, pentru că e imposibil. Trebuie s-o facem pe bucățele. Eu cu familia mea să fim uniți. Eu cu colegul meu de la servici să fim uniți. Eu cu vecinul meu… Eu cu profesorul… eu cu conaționalul meu… și așa mai departe. Și când astfel de mici uniri vor avea loc, și vor fi din ce în ce mai multe, în mod firesc se vor forma grupuri de unitate mai mari…

Am ajuns acum la expresia „Carele ești în ceruri”.

„Interesant este cum s-a impus în limba română folosirea pluralului pentru a diferenția sensul (cerurile sunt casa lui Dumnezeu) de cel singular (cerul este ceva înnorat sau albastru).” (Iosif Camară)

ÎPS Bartolomeu Anania explică ce este cu această particulă: „Carele”, care ne sună cam ciudată nouă astăzi:

„Particula Carele nu este cunoscutul pronume relativ Care, ci, în limbajul bisericesc, echivalentul lui cel care sau cel ce, adică un determinativ cu valoare de apoziţie. Dacă expresia ar suna: Tatăl nostru Care eşti în ceruri, aceasta ar însemna că-I spunem astfel spre a-L deosebi de un tată care nu este în ceruri. Spunând însă: Carele eşti în ceruri, înseamnă că “a fi în ceruri” face parte din identitatea Sa (aşa cum, de pildă, determinativul cel Mare face parte din identitatea Sfântului Ştefan).”

De ce totuși Dumnezeu spune despre Sine că este în ceruri, când noi știm că Dumnezeu este prezent pretutindeni, și nu este niciun loc din care să lipsească. Ori asta înseamnă că întreaga Creație, întreg cosmosul, și inclusiv Planeta Pământ și noi înșine stăm / viem / trăim în Dumnezeu. De ce spune Domnul că este în ceruri?

Sfântul Nicolae Velimirovici ne tâlcuiește minunat această nedumerire:

„Către ceruri ridicăm ochii noştri întotdeauna când Te chemăm şi spre pământ îi coborâm când ne amintim de păcatele noastre. Întotdeauna sântem în prăpastie din pricina slăbiciunilor noastre şi a păcatelor noastre.

Tu eşti întotdeauna întru înălţime, precum se şi cuvine măririi Tale şi strălucirii Tale. Tu eşti întotdeauna în cer când sântem nevrednici să Te primim, dar cu plăcere Te pogori la noi, în sălaşurile noastre pământeşti, când însetăm după Tine şi când deschidem Ţie uşa noastră.

Dar şi de Te pogori la noi, totuşi rămâi în cer; în cer locuieşti, prin cer umbli şi cu cerul împreună Te apleci până în valea noastră. Cerul este departe, foarte departe, pentru omul al cărui duh şi a cărui inimă sânt întoarse de la Tine sau care-şi bat joc când se pomeneşte numele Tău. Dar el este aproape, foarte aproape, pentru omul care ţine întotdeauna deschisă uşa sufletului său şi aşteaptă să vii Tu, Cel mai drag dintre oaspeţi.

Dacă ar fi să-l punem alături de Tine pe omul cel mai drept, Tu Te înalţi mai presus de el ca cerurile mai presus de valea pământului, ca viaţa veşnică mai presus de împărăţia morţii.

Noi sântem dintr’un material stricăcios şi putrezitor: cum am putea să stăm la aceeaşi înălţime cu Tine, Tinereţe şi Putere Fără de moarte! Tatăl nostru, Care întotdeauna eşti mai presus de noi, apleacă-Te până la noi şi ne ridică până la Tine. Ce altceva sântem, fără numai limbi alcătuite din ţărână ca să laude slava Ta?

Ţărâna ar fi mută pe vecie şi n-ar putea rosti numele Tău fără noi, Doamne. Cum poate ţărâna să Te cunoască dacă nu prin noi? Cum ai putea să faci minuni din ţărâna moartă dacă nu prin noi? O, Tatăl nostru!”

Domnul e în ceruri pentru cei ce stau departe de El și foarte rar își amintesc de existența Lui. Dar Domnul vine în inimile celor Ce-L cheamă și-L doresc.

Acum să vedem ce înseamnă: „sfințească-Se numele Tău”.

Domnul Iosif Cămară, care și-a făcut doctoratul pe rugăciunea „Tatăl nostru” ne spune că:

“În original, are de fapt sensul de „să fie sfințit” și nu de reflexiv: numele este sfințit de oameni, prin comportamentul lor.”

Nu are Dumnezeu nevoie să i se sfințească numele. El, Unul Sfânt, din care vine tot izvorul sfințeniei în Biserică… cum să aibă nevoie de ceva de la oameni? Chiar dacă toți oamenii de pe pământ, acum L-ar înjura, El tot rămâne sfânt și bun pentru tot ceea ce a făcut pentru noi și va face în continuare.

Sf. Ioan Gură de Aur ne spune că:

„Prin urmare, “Sfinţească-se” înseamnă: “Slăveasca-se”. Cu alte cuvinte, Hristos spune aşa: “învrednicește-ne să ducem o viaţă aşa de curată, încât prin noi să Te slăvească toţi oamenii”.”

„Şi iarăşi, înseamnă să ai o filozofie desăvârşită când oferi tuturor o viaţă atât de curată, încât fiecare din cei ce o văd să înalțe pentru aceasta laudă lui Dumnezeu.”

Se sfințește numele lui Dumnezeu prin fiecare faptă bună, prin fiecare gest de iubire și iertare, prin unitatea și comuniunea în Duhul Sfânt a oamenilor.

Căci „sfințească-Se numele Tău” este tot una cu cuvintele Domnului:

„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5, 16)

Iată ce frumos ne vorbește Sf. Nicolae Velimirovici despre această expresie:

„Sfinţindu-Te, nu Te facem mai sfânt pe Tine, ci pe noi înşine ne sfinţim. Minunat este numele Tău!

Oamenii se ceartă pe acest pământ pentru nume: al cărui nume este mai mare. Bine ar fi ca numele Tău să fie amintit în aceste certuri, căci toate limbile flecare ar amorţi şi toate marile nume omeneşti, împletite laolaltă, nu s-ar putea asemui cu numele Tău, Sfinte, Preasfinte!

Când oamenii vor să sfinţească numele Tău, roagă natura să îi ajute. Iau piatră şi lemn ca să facă biserici; împodobesc altarele cu mărgăritare şi flori şi fac foc din plante, surorile lor, şi iau tămâie de la cedri, fraţii lor, şi sprijină glasurile lor prin glasul clopotului, şi cheamă vietăţile în ajutor ca să sfinţească numele Tău.

Natura e curată ca stelele Tale şi nevinovată ca îngerii Tăi, Doamne. Îndură-Te de noi pentru curata şi nevinovata natură, care împreună cu noi sfinţeşte numele Tău, Sfinte, Preasfinte.

Cum vom sfinţi numele Tău? Oare prin bucurie nevinovată?  Atunci îndură-te de noi, pentru pruncii noştri nevinovaţi. Oare prin pătimire? Atunci caută spre mormintele noastre. Oare prin jertfelnicie? Atunci adu-Ţi aminte de ostenelile mamelor, Doamne!

Numele Tău este mai tare decât oţelul şi mai strălucitor decât lumina. Ferice de omul ce se nădăjduieşte întru Tine şi se luminează cu numele Tău. Nebunii zic: „Sântem înarmaţi cu oţel, cine ne poate sta împotrivă?” Iar Tu nimiceşti împărăţii cu gâze nevăzute! Înfricoşat este numele Tău, Doamne! El străluceşte şi pârjoleşte precum un mare nor de foc. Nimic nu este sfânt sau înfricoşat, dacă nu-i legat de numele Tău.

Dă-mi, Sfinte, dă-mi ca prieteni pe cei în ale căror piepturi este înscris numele Tău, iar de duşmani pe cei ce nu doresc să ştie nimic de Tine – fiindcă asemenea prieteni au să-mi rămână prieteni până la moarte, iar asemenea duşmani au să îngenuncheze în faţa mea şi să se dea bătuţi îndată ce o să se sfărâme oţelul lor.

Sfânt şi înfricoşat este numele Tău, Sfinte, Preasfinte! Fie ca să ne amintim de numele Tău în tot ceasul bucuriei noastre şi al istovirii noastre din această viaţă aşa cum ne amintim de el în ceasul morţii, Tată Ceresc al nostru, Preasfântul nostru Tată!”

„Vie împărăţia Ta”

Unii oameni pronunță greșit: „fie împărăția Ta”, dar verbul corect este „să vină împărăția Ta” iar „vie” este forma veche românescă, rar folosită astăzi, a variantei „să vină”. Deci în acest verset, cerem să vină împărăția lui Dumnezeu la noi. Așa se termină Sfânta Scriptură în Apocalipsă cu: „Vino, Doamne Iisuse!”

Sf. Ioan Gură de Aur spune că ființa noastră suspină după împărăția cerurilor, mai ales trăind în suferința și nesiguranța lumii noastre căzute:

„Şi aceste cuvinte sunt iarăşi cuvintele unui copil recunoscător, care nu-şi lipeşte sufletul de cele ce se văd, nici nu socoteşte mare lucru pe cele din lumea aceasta, ci se grăbeşte către Tatăl şi doreşte cu înfocare pe cele viitoare. Toate acestea se nasc dintr-o conştiinţă curată şi dintr-un suflet desprins de lucrurile de pe pământ.

Dorinţa aceasta o avea şi Pavel în fiecare zi; de aceea şi spunea: “Şi noi, care avem pârga duhului, suspinam, aşteptând înfierea, izbăvirea trupului nostru” (Rom. 8, 23).

Cel ce are această dragoste nu poate să se îngâmfe nici cu fericirea vieţii sale, dar nici nu poate să fie doborât de necazuri şi supărări, ci, ca şi cum ar trăi chiar în cer, este slobod şi de una şi de alta din aceste anomalii.”

Iată ce fel înțelege Sf. Nicolae Velimirovici această expresie:

„Să vie Împărăţia Ta, Mare Împărate! Ne-am săturat de împăraţii care numai la arătare sânt mai mari decât ceilalţi oameni, dar care zac în mormintele noastre deopotrivă cu cerşetorii şi cu robii.

Ne-am săturat de împăraţii care mai ieri şi-au trâmbiţat puterea asupra ţărilor şi popoarelor, iar astăzi se plâng că îi dor dinţii!

Ne-am săturat de ei ca de nişte nori care aduc prepeliţe în loc de ploaie. „Iată, acesta este om înţelept. Dă-i lui coroana!” striga mulţimea. Coroanei îi e totuna pe al cui cap stă.

Însă Tu, Doamne, cunoşti înţelepciunea înţelepţilor şi domnia muritorilor. Vrei să-Ţi repet ceea ce ştii deja? Vrei să Îţi spun cum cel mai înţelept dintre noi a domnit asupra noastră de parcă ar fi fost prost bâtă?

„Iată, acesta este om puternic. Dă-i coroana!”, strigă mulţimea iarăşi, în altă epocă şi generaţie. Şi aşa, coroana a călătorit tăcută de pe un cap pe altul, dar Tu, Atotputernice, ştii cât preţuieşte tăria sufletească a celor înalţi şi domnia celor puternici. Tu ştii cu câtă slăbiciune au stăpânit puternicii împărăţiile lor.

Acum am învăţat prin pătimire că nu este alt împărat afară de Tine. Sufletul nostru însetează de Împărăţia Ta şi de domnia Ta. Rătăcind de colo-colo, oare n-am fost destul de defăimaţi şi de răniţi, noi, urmaşii vii de pe mormintele micilor împăraţi şi împărăţii? Noi ne rugăm Ţie acum să vii în ajutorul nostru. Să vie Împărăţia Ta la arătare – Împărăţia Înţelepciunii, a Părinţiei şi a Puterii Tale!

Fie ca acest pământ, care de mii de ani este câmp de luptă, să ajungă casă în care Tu să fii gazdă, iar noi – oaspeţii Tăi. Vino, Împărate, tronul gol Te aşteaptă! Odată cu Tine va veni armonia, iar odată cu armonia – frumuseţea. Ne-am săturat de alte împărăţii; de aceea Te şi aşteptăm acum, Mare Împărate, pe Tine şi Împărăţia Ta!”

Mergem mai departe:

„facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”

Sf. Ioan Gură de Aur explică:

„Ai văzut ce urmare minunată! Ne poruncise să dorim bunătăţile viitoare şi să ne grăbim pentru plecarea noastră dincolo; dar atâta vreme cât nu se întâmpla asta şi locuim aici, ne porunceşte să ne dăm toată silinţa ca să vieţuim ca îngerii din cer.

Hristos ne-a spus: “Trebuie să doriţi cerurile şi cele din ceruri!”; dar a poruncit ca, înainte de a ajunge în cer, să prefacem pământul în cer; să trăim pe pământ, ca şi cum am trăi în cer; să ne grăbim să facem aşa totul. Şi pentru acestea să-L rugăm pe Stăpânul nostru.

Nimic nu ne împiedica să ajungem la viaţa desăvârşită a puterilor celor de sus, chiar dacă locuim pe pământ; că e cu putinţă ca acela care trăieşte aici să facă totul ca şi cum ar şi fi acolo.

Cererea aceasta vrea să spună: “După cum acolo sus în cer toate se petrec fără de nici o piedică, iar îngerii nu împlinesc numai unele porunci, iar pe altele le calcă, ci pe toate le fac şi cu toţii se supun – că “sunt puternici în virtute – spune psalmistul – făcând cuvântul Lui” (Ps. 102, 21) -, tot aşa învredniceşte-ne şi pe noi oamenii să nu facem pe jumătate voinţa Ta, ci să o împlinim în întregime, aşa cum Tu voieşti!”.

Ai văzut că ne-a învăţat să fim modeşti, arătându-ne că virtutea nu se datorează numai râvnei noastre, ci şi harului de sus?

Şi iarăşi, ne-a poruncit ca fiecare din noi, când ne rugăm, să ne rugăm şi pentru binele întregii lumi.

Că Domnul n-a spus: “Facă-se voia Ta în mine sau în noi”, ci: “Facă-se voia Ta pretutindeni pe pământ”, ca să dispară înşelăciunea, să se sădească adevărul, să se stârpească orice păcat, să se întoarcă din nou virtutea, să nu mai fie nici o deosebire între pământ şi cer.

Dacă s-ar face asta, spune Domnul, nu s-ar mai deosebi cele de jos de cele de sus – deşi prin firea lor sunt deosebite unele de altele -, pentru că pământul ne-ar arăta alţi îngeri”.

Iată ce spune Sf. Nicolae Velimirovici:

„Cerul şi pământul sânt ţarinile Tale, Tată. Pe una dintre ţarini semeni stele şi îngeri, iar pe cealaltă – spini şi oameni. Stelele se mişcă potrivit voii Tale. Îngerii cântă la stele ca la nişte harfe, potrivit voii Tale. Dar omul întâlneşte alt om şi întreabă: „Ce este voia lui Dumnezeu?” Până când n-are să ştie omul voia Ta? Până când se va înjosi înaintea spinilor de la picioarele sale? Tu l-ai făcut ca să fie deopotrivă cu îngerii şi cu stelele, dar, iată, şi spinii sânt mai presus de el.

Dar iată că omul, dacă vrea, poate să rostească numele Tău mai bine decât spinii, deopotrivă cu îngerii şi cu stelele. Tu, Dătătorule al duhului şi Dătătorule al voii, dă-i omului voia Ta. Voia Ta este înţeleaptă şi limpede şi sfântă. Această voie mişcă cerurile: de ce n-ar mişca şi pământul, care faţă de cer e ca o picătură într’un ocean? Voia Ta este înţeleaptă.

Ascult povestea neamurilor trecute, privesc spre cer şi ştiu că stelele se mişcă aşa cum s-au mişcat mii de ani, întotdeauna după aceeaşi lege, şi că aduc vara şi iarna atunci când trebuie. Cu înţelepciune lucrând, Tu nu eşti niciodată ostenit, Tatăl nostru. Nici un lucru nebunesc nu‑şi află loc vreodată în planul Tău. Tu eşti la fel de proaspăt în înţelepciune şi bunătate acum ca şi în cea dintâi zi a Facerii, iar mâine vei fi la fel ca astăzi. Voia Ta este sfântă, fiindcă e înţeleaptă şi proaspătă.

Sfinţenia este nedespărţită de Tine cum sântem noi nedespărţiţi de aer. Tot ce nu este sfânt trebuie să suie la cer treptat, însă nimic nesfânt nu se pogoară vreodată din cer, de la tronul Tău, Tată.

Noi ne rugăm Ţie, Sfinte Tată al nostru, să faci să răsară cât mai degrabă ziua când voia tuturor oamenilor va fi înţeleaptă, proaspătă şi sfântă ca voia Ta, şi când toate făpturile de pe pământ se vor mişca în împreună-glăsuire cu stelele de pe cer, şi când planeta noastră va cânta în cor cu toate minunatele Tale stele:

Doamne, învaţă-ne!
Dumnezeule, călăuzeşte-ne!
Tată, mântuieşte-ne!”

Olivier Clement poate completa acest tablou minunat:

„Voia lui Dumnezeu nu este o vointã juridicã ci un influx de viatã, ceea ce dã existentã si o înnoieste când aceasta se rãtãceste. Voia lui Dumnezeu este mai întâi creatia însãsi, universul întreg sustinut de ideile-voințe, de logoi, de cuvintele eterne ale lui Dumnezeu-Profetul.

Apoi ea este istoria mântuirii, dialogul dramatic de iubire dintre Dumnezeu si umanitate, pentru ca “toti oamenii sã se mântuiascã”, subliniazã întâia Epistolã cãtre Timotei.

De aceea trebuie “sã ne rugãm zilnic pentru ca toti sã se mântuiascã”; sã ne rugãm pentru toti cei “care nu stiu, nu vor sau nu pot sã se roage” asa cum le cerea cãlugãrilor sãi patriarhul Iustinian al României.

Voia lui Dumnezeu nu se face. Lumea, frumoasã si bunã, cum spune Facerea, este cufundatã în orori. Lumina existã, citim în prologul lui Ioan, dar existã si întunericul.

Atotputernicia lui Dumnezeu este aceea a iubirii. Si cum iubirea nu se poate impune fãrã sã se nege pe sine, aceastã atotputernicie – în stare sã creeze fiinte care-o pot refuza – aceastã atotputernicie este si o atotslãbiciune.

Ea nu poate actiona decât asupra inimilor care, în mod liber, se deschid spre luminã. Dumnezeu respectã libertatea omului, asa cum a respectat-o pe a îngerului.

Dar pentru ca ea sã nu fie biruitã de întuneric, El se întrupeazã si coboarã în moarte, în iad, pentru ca sã existe de aici înainte un loc unde vointa omului sã se poatã uni cu vointa divinã.

Acest loc e Hristos. În Hristos, vointa umanã s-a alãturat cu durere si bucurie vointei Tatãlui. Întru cel Înviat, stând la dreapta Tatãlui, voia lui Dumnezeu se împlineste pe pãmânt, ca si în cer.”

„Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi;”

Dintre toate pasajele din rugăciune, acesta a fost cel mai controversat și a suferit cele mai multe transformări.

„Chiar și în prezent, circulă două variante, dintre care cea mai folosită poate fi interpretată pur material – „pâinea cea de toate zilele”, iar cea de-a doua –  „pâinea noastră cea spre ființă” cu o semnificație mistică, spirituală, aproape opusă concretului și materialului existenței zilnice.” (Iosif Camară)

Din interpretările Sfinților Părinți se observă că această expresie denumește ambele realități:

1. Și pâinea pe care o mâncăm zilnic, fiind de aici dedusă întreaga hrană necesară trupului nostru
2. Dar și pâinea Euharistică, adică Trupul și Sângele Domnului, căci El Însuși se numește pe sine: „Pâinea care S-a pogorât din Cer”.

„Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată.” (Ioan 6, 35)

Pâinea noastră cea necesară ființei, necesară vieții este Însuși Iisus Hristos, de aceea rugăciunea „Tatăl nostru” este așezată la sfârșitul Sfintei Liturghii, căci prin ea cerem să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului. Și imediat după rugăciunea „Tatăl nostru” urmează împărtășirea.

De altfel așezarea acestei rugăciuni la acest moment arată că unicul scop al Liturghiei: Împărtășirea Credincioșilor. Caracterul euharistic al acestei rugăciuni este abordat de mulți sfinți și teologi în scrierile lor.

Sf. Nicolae Velimirovici ne vorbește despre pâinea noastră cea de toate zilele ca de toate cele de trebuință vieții noastre:

„Cine dă trup, acela dă şi suflet, şi cine dă văzduh, acela dă şi pâine. Copiii Tăi, Dăruitorule Milostive, aşteaptă de la Tine toate cele de trebuinţă. Cine va lumina feţele lor dimineaţa dacă nu Tu, cu lumina Ta? Cine va priveghea noaptea asupra răsuflării lor când dorm dacă nu Tu, Cel mai neobosit decât toţi străjerii?

Unde am putea să semănăm pâinea de zi cu zi dacă nu în ţarina Ta? Cu ce am putea să împrospătăm această ţarină dacă nu cu roua Ta cea de dimineaţă? Cum i-am da viaţă dacă nu cu lumina Ta şi cu văzduhul Tău? Cum am putea să mâncăm pâinea dacă nu cu gura pe care ne-ai făcut-o Tu?

Cum am putea să ne bucurăm şi să Îţi mulţumim că sântem hrăniţi, dacă nu prin duhul pe care l-ai suflat în noroiul lipsit de viaţă şi ai făcut din el minune, Tu, Cel mai minunat Artist? Nu mă rog Ţie pentru pâinea mea, ci pentru pâinea noastră. Ce folos dacă am pâine numai eu, când fraţii mei flămânzesc împrejurul meu?

Ar fi mai bine şi mai drept dacă s’ar lua de la mine o asemenea pâine amară a iubirii de sine; mai bine să rabd de foame împreună cu fraţii mei. Nu poate fi voia Ta să-ţi dea mulţumită un singur om, în timp ce sute Te blesteamă. Tatăl nostru, dă-ne nouă pâinea noastră, ca să Te slăvim într’un glas şi să ne amintim cu bucurie de Tatăl nostru Cel ceresc.

Astăzi ne rugăm pentru ziua de astăzi. Ziua aceasta este mare: în ea s’au născut nenumărate făpturi noi. Nenumărate făpturi noi, care nu au fost ieri şi care mâine nu vor fi, se nasc astăzi sub aceeaşi lumină a soarelui, împreună cu noi umblă pe una dintre stelele tale şi cu noi dimpreună grăiesc Ţie: pâinea noastră.

O, Mare Gazdă! Oaspeţii Tăi sântem de dimineaţa până seara, la masa Ta şedem şi pâinea Ta aşteptăm. Nimeni afară de Tine n-are dreptul să zică: pâinea mea. Pâinea este a Ta. Nimeni afară de Tine nu are drept asupra zilei de mâine şi asupra pâinii de mâine, ci numai Tu şi aceia dintre locuitorii pământului pe care îi pofteşti Tu.

Dacă e după voia Ta ca sfârşitul zilei de astăzi să fie linia despărţitoare dintre viaţa şi moartea mea, mă voi pleca în faţa voii Tale sfinte. Dacă e voia Ta ca mâine să fiu din nou tovarăş de călătorie al marelui soare şi oaspete la masa Ta, voi da din nou mulţumită Ţie, precum o fac zi de zi. Şi mă voi pleca în faţa voii Tale iarăşi şi iarăşi, precum fac îngerii din cer, Dăruitorule al tuturor darurilor trupeşti şi duhovniceşti!”

Cam atât pentru această seară.

(Claudiu Balan)