Pocăința este motorul vieții duhovnicești

Dragilor în această seară m-am gândit să vă vorbesc despre Taina Pocăinței, tot ca pregătire pentru intrarea în postul Mare. Și promit că de săptămâna viitoare revenim la Evanghelia după Matei…

Taina Pocăinței e o temă mare, și foarte importantă. E o temă grea… adâncă… nesfârșită…

Încep prin acest gând poetic al celui mai mare poet creștin al neamului nostru, Traian Dorz, martir și mărturisitor în temnițele comuniste, 17 ani a suferit pentru vina de a vorbi despre Hristos românilor.

Pocăință…. Un subiect aparent plictisitor. Deloc la modă. Nici măcar între creștinii practicanți. Mai ales că termenul pentru noi românii are și o conotație negativă, căci „pocăiți” îi numim uneori pe protestanți. Dar Taina Pocăinței este esențială vieții noastre duhovnicești.

Pocăința este motorul vieții duhovnicești. Pocăința trage sufletul la Dumnezeu, ține inima mereu aproape de Hristos, și dragostea aprinsă față de aproapele nostru. În sufletul în care nu se lucrează pocăință, se stinge lumina… se întunecă înțelegerea… Apar crizele. Vine monotonia… vine deznădejdea… lucrurile par că nu se mișcă deloc.

Primele cuvinte pe care le-a rostit Domnul când a început să propovăduiască a fost acestea: „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”

Aceleași cuvinte pe care le spunea și Sf. Ioan Botezătorul când boteza la Iordan. De altfel botezul lui Ioan era SPRE POCĂINȚĂ. Oamenii își mărturiseau păcatele și Ioan îi boteza… Dar iertarea păcatelor urma să vină prin răstignirea și Învierea lui Hristos.

Totul începe cu pocăința, continuă cu pocăința… se termină cu pocăința. A te pocăi înseamnă să-ți pară rău de ceea ce ai făcut, și să te schimbi. Dar uneori poate înțelegem greșit că pocăința este o lamentare de genul: „Eu sunt cel mai mare păcătos…” „Eu păcătosul….

Pocăința nu se reduce doar la Taina Spovedaniei. Nicidecum. Cine se pocăiește doar de câteva ori pe an când merge la spovedit, nu a înțeles ce trebuie să facă. Nu este de ajuns. Pentru că greșim în fiecare zi, ar trebui să ne pocăim în fiecare zi. Dragilor, învațați-vă să vă mărturisiți păcatele, mai înainte de toate, în fiecare seară la rugăciune înaintea Domnului.

Rugăciunea de seară să fie moment de bilanț al zilei și să zic:

„Doamne iartă-mă că astăzi am făcut cutare și cutare lucru, și am supărat pe cutare și cutare, și am avut gânduri de…., și nu am avut încredere în tine, și m-am tulburat…

E bine să aveți și o listă pe care să vă treceți păcatele în fiecare seară. Apoi când se apropie spovedania, luați toate hârtiuțele, le cumulați pe o singură hârtie, scriind toate păcatele o singură dată, și apoi le învățați pe de rost și mergeți la duhovnic. Dar nu numai seara să ne cerem iertare înaintea Domnului, ci și ziua, atunci când am greșit. Oricând ne amintim de Dumnezeu, e un moment bun să ne cerem iertare pentru răul din noi. Mărturisindu-ne păcatele zilnic înainte Domnului ne vom crea o obișnuință sănătoasă de a sesiza ce funcționează bine în noi și ce merge rău.

Pocăința nu este doar o stare de vină pe care o afișăm la spovedanie înaintea preotului, ci un proces continuu de cunoaștere de sine.  Tot ce se mișcă în mintea și inima noastră ar trebui dat pe față înaintea Domnului și lămurit de El. Dar sentimentul pocăinței, adică a cunoașterii răului din noi și a schimbării vieții, are drept combustibil participarea la slujbele Bisericii, citirea Sfintei Scripturi, citirea vieților sfinților, rugăciunea. De fapt școlirea permanentă a noastră pe lângă Dumnezeu, Maica Preacurată și sfinții Lui.

Neavând reper al binelui, ni se va părea că suntem bine și nu am greșit prea mult. Pocăința adevărată e părerea de rău că am pierdut dragostea lui Dumnezeu din noi. Că nu mai suntem asemenea lui Dumnezeu: buni, luminoși, veseli, iubitori față de toți și toate, dezlegați de toate cele pământești și mereu liberi în lume. Să vedeți ce frumos vorbește Sfântul Siluan Athonitul de pocăința lui Adam.

„Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si Il caut cu lacrimi. Cum sa nu-l caut? Cand eram cu El, sufletul meu era vesel si linistit, si vrajmasul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rau a pus stapanire pe mine, si el tulbura si chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tanjeste dupa Domnul pana la moarte, si duhul meu se avanta spre Dumnezeu si nimic de pe pamant nu ma poate veseli, si sufletul meu nu vrea sa se mangaie cu nimic, ci vrea sa vada din nou pe Domnul si sa se sature de El.

Nu-L pot uita nici macar pentru un singur minut si sufletul meu se chinuie dupa El, si de multimea intistarii plang cu suspine: Miluieste-ma, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea cazuta”.

„Asa hohotea Adam si lacrimile lui curgeau de pe fata lui pe piept si pe pamant, si toata pustia rasuna de gemetele lui; dobitoacele si pasarile taceau lovite de durere si plangeau, iar Adam hohotea, caci, pentru pacatul sau, toate au pierdut pacea si iubirea. Mare a fost intristarea lui Adam dupa izgonirea din rai, dar cand a vazut pe fiul sau, Abel, ucis de fratele sau, Cain, intristarea lui s-a facut si mai mare, si cu sufletul chinuit de durere hohotea si gandea:

Noroade vor iesi si se vor inmulti din mine si toate vor suferi si vor trai in dusmanie si oamenii se vor ucide unii pe altii” Si durerea lui era intinsa ca marea si o poate intelege numai cel al carui suflet a cunoscut pe Domnul si stie cat de mult El ne iubeste.

Si eu am pierdut harul si strig impreuna cu Adam: „Milostiv fii mie, Doamne! Da-mi duh de smerenie si iubire”.

O, iubirea Domnului! Cine Te-a cunoscut Te cauta neincetat, ziua si noaptea, si striga: „Tanjesc dupa Tine, Doamne, si Te caut cu lacrimi. Cum sa nu Te caut? Tu mi-ai dat sa Te cunosc prin Duhul Sfant, si aceasta cunostinta a lui Dumnezeu atrage sufletul meu sa Te caute cu lacrimi”

Adam pierduse raiul pamantesc si il cauta plangand: „Raiul meu, raiul meu, raiul meu minunat”. Dar prin iubirea Sa, Domnul i-a dat pe cruce un alt rai, mai bun decat primul, in ceruri, unde e Lumina Sfintei Treimi. Ce vom da in schimb Domnului pentru iubirea Sa fata de noi?

Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei (Sf.  Siluan Athonitul)

Ce frumos vorbește Sf. Siluan și ce adevărat. Cine a gustat odată din Harul lui Dumnezeu, va dori iarăși să guste. Iar dacă Harul întârzie să vină… omul se întristează… și strigă la Dumnezeu și începe să se gândească cu ce a greșit înaintea Lui, de nu mai primește acest Har. Și așa începe pocăința…

Începe să se cerceteze pe sine mai amănunțit pentru a vedea ce rău e în el, care-l ține departe de Dumnezeu.

Greșelile pe care le fac, răul pe care-l cauzez aproapelui meu, acestea mă țin departe de Dumnezeul meu. Adevărata pocăință a omului, îl face să înțeleagă că păcatul pe care-l săvârșește rupe nu doar comuniunea cu Dumnezeu ci și relația cu aproapele.

Păcatul strică relația cu fratele meu. Strică relația cu mama mea… și cu tatăl meu. Păcatul mă scoate ușor ușor din familie. Și aduce tulburare și între cei dragi.

Dumnezeu vrea ca nimeni să nu mai fie străin de celălalt. Toți să ne știm pe nume. Să ne strigăm pe nume. Să ne cunoaștem… Să ne acceptăm… Să ne împrietenim. Lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu în lume, reface marea Lui familie. Păcatul meu strică familia, rupe, sfâșie iubirea dintre oameni.

De aceea efectele pocăinței mele le văd în relația cu aproapele meu. Dacă în relațiile mele cu oamenii din jur se vindecă…. atunci e bine. Dacă relațiile mele cu oamenii se degradează… atunci nu am pocăință. Pocăința, durerea sufletului meu, nu înseamnă doar o simplă lamentare sau inventariere a păcatelor, ci o durere pentru toata lipsa de dragoste din lume. Mai întâi pentru lipsa mea de dragoste…. și apoi pentru lipsa dragostei dintre oameni.

Adevărata pocăință se întristează pentru toate păcatele oamenilor, și sfântul se pocăiește pentru păcatele aproapelui său ca pentru ale sale. Dar nu doar așa ca exercițiu dramatic. Ci pentru a participa la vindecarea aproapelui înaintea lui Dumnezeu. Pentru a reface familia frumoasă a lui Hristos, sfâșiată permanent de războiul cel dintre noi.

De aceea, pocăința e motor al vieții duhovnicești. Chiar dacă omul va fi vindecat de Dumnezeu de toate patimile sale, și se va bucura întru Duhul Sfânt, totuși sufletul lui se va întrista pentru aproapele. Căci cum pot eu să fiu bucuros când fratele meu e trist? Cum să fiu cu burta plină când fratele meu flămânzește? Cum să fiu în plapumă când fratele meu e în frig afară? Cum să fiu în mijlocul călduros al familiei mele și fratele meu stă singur?

Adevărata pocăință se întristează și se roagă pentru tot omul. Pocăința e antrenată și de cunoștință, și de smerenie, și de iubire. De altfel acestea se potențează unele pe altele.

Pocăința nu e doar o simplă lamentare a păcatelor noastre ci o conștientizare generală a faptului că trăim departe de cum a rânduit Dumnezeu să trăim. Că trăim într-o lume fără de Dumnezeu, și păcatele mele contribuie constant la această stare.

Pocăința adevărată te trage spre Dumnezeu, e însetată de lumina dumnezeiască, așteaptă curățirea sufletului. Pocăința începe dar nu se mai termină niciodată…

Căci cu cât se apropie omul de Dumnezeu, cu atât se vede mai păcătos și pe Dumnezeu îl vede mai departe….

Căci Dumnezeu în trăirea și faptele Lui e atât de departe de trăirea și faptele mele, pe cat e cerul departe de pământ și răsăritul de apus.

Pocăința e motorul….

Nu uitați de asta niciodată…

Când pocăința se stinge… e semn de avaria mare în suflet.

Pocăința aduce umilință sufletului… aduce smerenie.

Și smerenia bucură pe Dumnezeu și El ne dă Harul Său pentru că nu ne mândrim față de aproapele.

„Cu adevărat, de ar întinde omul toată puterea minții și virtuților sale, nimic nu înseamnă aceasta înaintea Atotputernicului Dumnezeu! Căci ceea ce este din trup, trup este…

Cu vremea am înțeles că din toate trăirile omenești, nimic nu este mai plin de adevăr și mai lipsit de amăgire pe acest pământ ca simțământul propriei neputințe.

Abia când omul se pătrunde de simțământul slăbiciunii sale, disprețuindu-și până și viața și sufletul său, abia atunci sunt date deoparte toate nălucirile lumii acesteia, ca o netrebnică perdea de cârpă și în adâncul inimii răsare o lumină nouă, mutând mintea și dorirea omului la cele cerești.”

„Măria Sa, Neagoe Basarab” – Ediție alcătuită și îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu 2013, p. 301-302.

Vă zic și eu din propria mea experiență… din mica mea experiență cu Dumnezeu, că am simțit bucurie de la El atunci când am înțeles că sunt nimic… și nimic nu pot… fără El… când am înțeles că toate sunt de la El și prin El. Când mi-am dat seama cât sunt de mic și slab, foarte slab, neputincios, jalnic de slab… atunci Domnul m-a mângâiat.

Ca și cum ar fi vrut să spună: „Puterea mea în slăbiciune se desăvârșește!”

Dragilor, începeți pocăința de acum… Nu amânați… Exersați-vă în pocăință…. Și uitați-vă permanent în voi.

Fiți sinceri cu voi. Numiți păcatele pe care le faceți. Spuneți pe nume, fără frică, în rugăciune Domnului: Doamne, eu astăzi am desfrânat! Doamne, eu astăzi l-am urât pe aproapele meu. Doamne, eu astăzi am iubit banii. Doamne, mie îmi place slava lumească! Doamne, eu nu cred în Tine, ci doar zic cu gura… Și veți vedea că atunci când numiți corect faptele voastre, atunci înțelegeți mai bine cine sunteți, și ce păcate se lucrează în voi.

Nu vă mințiți pe voi. Nu mințiți nici pe aproapele vostru. Și așa încet încet se face lumină în voi….

„Negrăit de mare este mila lui Dumnezeu, ea putând schimba prin pocăinţă inimile noastre rele în bune, pe cele mânioase în blânde, pe cele iubitoare de sine în iubitoare de Dumnezeu, pe cele desfrânate în cuminţi, pe cele iubitoare de agoniseală în unele neiubitoare de agoniseală, pe cele leneşe în râvnitoare, pe cele trufaşe în smerite, pe cele iubitoare de desfătări în înfrânare, pe cele moarte în vii.

Aceasta e o minune actuală, o prefacere, o nouă existenţă şi înnoire! Pentru aceasta, să dăm slavă Domnului nostru Iisus Hristos împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt Cel de-viaţă-făcător.

Cine are nevoie să se pocăiască: noi sau Domnul, înaintea Căruia ne căim? Fireşte nu Domnul, ci noi, păcătoşii, vinovaţi faţă de El, necontenit cu fapta, cu cuvântul şi cu gândul. Noi avem nevoie să restabilim neîncetat comuniunea cu Dumnezeu, neîncetat surpată.

Dacă vom rupe această comunicare vitală, sfântă şi fericită cu Dumnezeu, fără de care făptura nu poate duce o viaţă fericită ci este sortită să se chinuiască fără de sfârşit, ne paşte o îngrozitoare şi nesfârşită nenorocire.

Sfântul Ioan de Kronstadt – Viața mea în Hristos

Dragilor, cultivați-vă permanent acest ochi critic față de faptele voastre. Ca să vă vedeți așa cum sunteți. Postul Mare e vremea POCĂINȚEI. Pregătește-te suflete al meu de lumină! Începe postul! Începe bucuria! Bucurie pentru suflet… întristare pentru trup. Prima treaptă către Dumnezeu e postul. Nimeni nu poate trece mai departe fără post. Cine spune că nu postește dar face fapte bune, acela minte. Minte cu fapta dar și cu cuvântul.

Postul e treapta 1, apoi ușor ușor urcăm pe celelalte prin pocăință.

Cam atât pentru această seară.

(Claudiu Balan)