Pilda „Vameșului și Fariseului” și Mielul cel nevăzut

În această seară, așa cum v-am promis, vă voi vorbi despre Pilda Vameșului și a Fariseului, care se citește în prima Duminică a Triodului. A doua duminică a fost cu pilda fiului risipitor, despre care deja am vorbit. Iar duminica aceasta va fi Duminica în care vom afla despre Înfricoșătoarea Judecată. Deci joi despre Judecata Universală vom vorbi.

Mai întâi de toate vreau să vă spun că în această seară ca și în seara precedentă m-am inspirat din tâlcuirea Pr. Ioan Ică Jr. de la Sibiu și a Sf. Nicolae Velimirovici, dar și din Triod.

Să începem. Pilda o găsiți în capitolul 18 din Evanghelia după Luca.

În primul rând această pildă este introdusă de evanghelistul Luca prin acest verset – atenționare:

9. Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta:

Acesta este unul din motivele pentru care și Sfiniții Părinți au rânduit ca această pildă să fie citită înainte de Postul Mare.

10. Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş.
11. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş.
12. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.
13. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.
14. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

E o pildă scurtă dar plină de învățături. Sunt sigur că înțelesul ei în mare îl știți, dar veți vedea că ceva ne scapă. Din cauza unei traduceri defectuoase în limba română a unui cuvânt din pildă, pierdem înțelesul adânc al ei. Mai întâi de toate este foarte important să cunoaștem contextul iudaic în care Domnul Hristos a spus această pildă.

Urechile care auzeau această pildă înțelegeau bine și subtratul ei. Noi creștinii de rând astăzi nu știm mare lucru despre lumea evreilor. Deși ar trebui să știm. Noi, Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă, suntem Noul Israel. Și avem ca Scriptură și Vechiul Testament în care ar trebui să citim și să aflăm cum trăiau iudeii și ce legi le-a dat Dumnezeu, ca să ne înțelegem mai bine credința.

În această pildă e vorba de doi oameni care veneau din contexte foarte diferite.

„Fariseul era în elita societății. Fariseii au fost o grupare politico-religioasă influentă în vremea Mântuitorului, activă între sec II î.Hr—I d.Hr (alături de saduchei), apărători ai credinței strămoșești care consta în fidelitatea atât față de Legea lui Moise cuprinsă în Vechiul Testament cât și față de tradiția orală. Fariseii credeau în Dumnezeu, susțineau existența îngerilor și a diavolilor, nemurirea sufletului după moarte și învierea morților și erau partizanii prozelitismului.

Unii farisei s-au îndepărtat de spiritul drept al Legii devenind ipocriți, formaliști, corupți, nedrepți (de la lăcomie, iubire de arginți, furt și escrocherie până la crimă), motiv pentru care au fost aspru mustrați de Mântuitorul Iisus Hristos.

Alții, însă, au devenit susținătorii lui Iisus (Simeon, Iosif din Arimateea, Nicodim) și apoi partizanii noii comunități creștine (Iosif din Arimateea, Nicodim, rabinul Gamaliel, apostolul Pavel).

Mântuitorul Iisus Hristos le reproșa în principal fariseilor: că sunt fățarnici și plini de ei înșiși, că le place să se arate și să fie puși în față, că pun sarcini grele și uneori absurde poporului.

Fariseii s-au opus cu multă înverșunare Mântuitorului Hristos deoarece, așa cum se știe, Domnul nu era de acord cu mulțimea învățăturilor lor orale privitoare la Legea lui Moise dar și pentru faptul că popularitatea lui Iisus le primejduia poziția lor în fața credincioșilor.” (Orthodox Wiki)

Vameșul era cea mai urâtă categorie de oameni din poporul lui Israel. Vameșii erau urâți din cauza meseriei pe care o practicau și a lăcomiei lor. Israelul era cucerit de Imperiul Roman, iar împăratul le cerea lunar să plătească taxe și să dea tribut din tot ceea ce câștigă. Astfel evreii erau împovărați de aceste taxe, care nu erau colectate de romani, ci aceștiau „contractau” / tocmeau firme care să se ocupe de asta. Vameșii reprezentau aceste firme care trebuiau să meargă în casa omului și să adune banii din taxe.

Vameșii aveau mână liberă, adică puteau cere și mai mult decât cerea imperiul. Iar ce cereau și obțineau în plus era al lor. De aceea vameșii erau oameni lacomi / hrăpăreți care aveau tot interesul să chinuie pe oameni ca să scoată de la ei tot ce pot… Vameșii erau și ei evrei, de același neam cu cei pe care îi taxau, dar erau colaboraționiști cu romanii. De aceea evreii îi urau pe vameși, pentru că deși erau din neamul lor, făceau jocul cuceritorilor. În loc să lupte alături de ei pentru a ieși de sub jugul romanilor, fariseii întrețineau această stăpânire.

Practic avem înainte 2 tipuri de oameni:

• Fariseul – un om cu imagine publică foarte bună
• Vameșul – un om urât de tot poporul, dar îmbogățit fără prea multă muncă

Acești doi oameni urcă la templu. Dar de ce? „Ca să se roage” specifică Evanghelia.

Fariseul stând drept se ruga lui Dumnezeu cu mândrie. Dar se ruga în sine, adică în inimă și în minte, nu cu voce tare. Începe zicând: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc…” dar face acest lucru doar pentru a câștiga bunăvoința lui Dumnezeu întru început și apoi să se laude cu virtuțile sale. De fapt, rugăciunea fariseului nu a fost o rugăciune de mulțumire. Căci mulțumește acela ce e conștient că a primit ceea ce nu are. Ori fariseul își consideră toate faptele cele bune ca fiind ale lui, de la sine putere, de aceea începe să și le înșire.

În primul rând lui Dumnezeu nu-i place să venim înaintea Lui și să-i enumerăm faptele noastre bune și virtuțile, ci doar păcatele și slăbiciunile noastre. În al doilea rând Domnul e doctorul nostru, și El cu drag ne va da medicament pentru păcatele pe care le mărturisim cu smerenie. Fariseul se compară cu ceilalți oameni și se arată disprețuitor… Postul, milostenia și patul neîntinat al familiei sale nu l-au ajutat să iubească pe oameni.

Ceea ce este fundamental urât în atitudinea fariseului este lipsa de iubire fața de aproapele, care de fapt era începutul și sfârșitul Legii lui Moise, era esența întregii lucrări de mântuire a lui Dumnezeu – Iubirea.

Fariseul se ruga drept, cu ochii-n sus, sfindând oarecum pe Dumnezeu. Fariseul se ruga așezându-se mai aproape de altar, ca să iasă în evidență, dar vameșul departe sta, și nici ochii nu voia ca să-i ridice către cer.

Vameșul era cu adevărat atât de împovărat de păcatele sale încât nu avea curaj nici să-și mai ridice ochii către Dumnezeu… sau să mai spere mare lucru… și zicea, bătându-și pieptul: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.”

Sf. Nicolae Velimirovici spune că acest gest de lovire a trupului, arată cine l-a îndemnat spre atâtea păcate: trupul.

Traducerea corectă a cererii vameșului este așa: „Dumnezeule ispășire fii mie păcătosului!”

Una este să ceri milă la Dumnezeu, așa cum cerea femeia cananeiancă de exemplu, și alta să ceri ispășire. Și aici intervine cheia acestei pilde.

De ce s-a urcat acești doi oameni la templu? Evreii se duceau la templu la anumite momente cheie din timpul zilei:

1. dimineața înainte de răsărit
2. seara la apus

În aceste momente se aducea jertfă de ispășire câte un miel pentru păcatele săvârșite de oameni în timpul zilei sau în timpul nopții; e vorba de păcatele făcute fără cunoștință, fără voie.

Preoții în templu jertfeau 2 miei pe zi, unul dimineața și unul seara. Mielul se tăia. Cu sângele lui era stropit altarul iar carnea lui era dusă în Sfânta (parte a templului asemănătoare naosului de azi la noi în biserică) și aici era adus jertfă pe altar prin ardere de tot.

În momentul în care preotul intra să aducă jertfă mielul, se sunau trâmbițele ca să-i anunțe pe toți evreii care se află pe esplanada templului. În acest moment, ei începeau toți să se roage Domnului, fiecare în sinea lui. Știau că acum acel miel se aduce jertfă pentru păcatele lor, dar pentru păcatele neconștientizate, căci pentru toate celelalte trebuiau să aducă jertfe separat fiecare după gravitatea păcatelor lui.

Acesta e momentul când cei 2 s-au dus la templu, la momentul jertfei de ispășire. Mielul era jertfa de ispășire – adică jertfa de iertare a păcatelor.

De ce era ales un miel? Mielul / oaia este singurul animal care atunci când vede cuțitul / sau este dus la tăiere, nu țipă și nu se zbate. Mielul este impasibil în fața morții. Mielul primește moarte cu „sânge rece” sau senin, împăcat. Mielul nu strigă, nu se opune când este tăiat.

Acest miel pe care Dumnezeu l-a rânduit prin Moise evreilor să-l aducă jertfă pentru iertarea păcatelor de peste o mie de ani, era un simbol pentru Mielul – Hristos care urma să vină și să șteargă păcatele întregii omeniri.

Personajul nevăzut din această pildă a vameșului și a fariseului este „mielul” adus jertfă în timp ce ei erau la templu.

Două cuvinte din pildă ne semnalizează prezența acestui miel:

1. Cuvântul „templu” – care indică motivul pentru care ei veneau la templu, adică pentru jertfa de ispășire de dimineață sau seară.
2. Cuvântul „ispășire” din rugăciunea vameșului.

Vameșul practic striga așa: „Dumnezeul fă-te ispășire mie păcătosului!” Vameșul știa că a păcătuit prea mult și nimic din sine și din faptele sale nu-l mai poate salva… ci doar o jertfă… Jertfa mielului…. Jertfa aceasta de sânge de la templu. Ispășirea pe care o cerea vameșului se făcea cu sânge. Acest miel insinuat subtil de Domnul Hristos în această pildă este chiar El, Iisus. Căci numai El, Hristos – Dumnezeu și Omul, poate aduce iertarea păcatelor vameșului și a întregii lumi.

În această pildă se desprind 2 aspecte importante:

1. Smerenia oamenilor.
2. Smerenia Domnului.

Smerenia oamenilor: o tresărire pe care o are vameșul, care a făcut atât de multe păcate încât doar sângele mielului jertfit îl mai poate ierta înaintea lui Dumnezeu.

Smerenia (umilința) Mielului (Iisus Hristos) care salvează și mântuiește și pe drepți și păcătoși.

Mai presus de smerenia extraordinară a vameșului este smerenia Domnului și Dumnezeului nostru, Creatorul cerului și al Pământului, care vine pe pământ luând chip de rob, de făptură, și se lasă pe mâinile oamenilor scuipat, batjocorit, urmărit pentru a fi ucis, judecat, biciuit ca un mare revoluționar, răstignit pe Cruce și omorât.

Nici virtuțile fariseului nici smerenia vameșului nu ne pot face drepți înaintea lui Dumnezeu ci sângele Mielului.

În substrat, învățătura esențială a acestei pilde aceasta este: Numai Jertfa pe Cruce a Domnului și Învierea Lui ne pot schimba viața, dându-ne ispășire păcatelor noastre.

Dar e musai să mai învățăm și următoarele.

“Poți să cazi stând pe un munte de virtuți, stând pe un munte de fapte bune. Faptele bune care ne fac orgolioși și mândri, și conștienți de noi înșine, ca și cum noi am fi autorii binelui, nu puterea lui Dumnezeu care lucrează în noi, pot să ne ducă în prăbușire și dezastru duhovnicesc. Mândria i-a pierdut nu numai pe oameni ci i-a pierdut și pe îngeri. E un mare adevăr tulburător.” (Pr. Ioan Ică Jr.)

Sunt 2 tipuri de căderi și ratări: căderea de-a dreapta și căderea de-a stânga, sau căderea în jos și căderea în sus.

Căderile în jos sunt patimile trupului: lăcomia pântecelui, îmbuibare, desfrânare, hoție, invidie, etc.

Căderile în sus: sunt căderile minții, ale trufiei. Cazi că te crezi prea deștept, sau sfânt, virtuos, sau când faci fapte bune.

Aceste fapte bune pot să nu trezească în noi conștiința adevăratei stări înaintea lui Dumnezeu ci dimpotrivă ne cultivă mândria, eul propriu și lăudăroșenia înaintea lui Dumnezeu.

Înainte de  a cădea Adam și Eva a căzut ceata cea mai înaltă a îngerilor, în frunte cu Lucifer, care-și dorea să ocupe tronul lui Dumnezeu.

Căderea prin virtuți cere multă detașare de sine, luciditate și conștiință ca să-ți dai seama că ești prizonierul ei. Trebuie să imităm doar umilința și smerenia vameșului, nu știu degraderea lui spirituală.

Nu trebuie să urmăm vieții mult prea păcătoase a vameșului ci doar smereniei lui, care l-a coborât la casa sa mai vindecat, mai îndreptat.

Cine se smerește pe sine, va fi înălțat… De cine? De Dumnezeu.

Iar cine se înalță, va fi smerit. De cine? Tot de Dumnezeu.

Evanghelia răstoarnă ordinea societății care ni se pare firească.

Se câștigă înălțarea prin coborâre. Se câștigă bogăția prin sărăcia de bună voie. Cel mai bun mod să te iubești pe tine este să-l iubești pe aproapele ca pe tine însuți.

Domnul Hristos a venit în lume ca să răstoarne ceea ce oamenii au instaurat ca firesc: răul.

Hristos Domnul vine și pune în mijlocul oricărei acțiuni umane: pe aproapele meu. Cheia către Dumnezeul meu este aproapele meu. Aproapele meu este măsura vieții mele duhovnicești. În el îmi oglindesc toate virtuțile și toate păcatele. În relația cu el mă văd cel mai bine.

Casnicii noștrii, părinții, soții / soțiile, copiii, frații și surorile, văd cel mai bine starea noastră sufletească, căci în casa noastră ne comportăm „natural”, adică fără să ne ferim.

Iar acum la final concluziile:

Să râvnim la smerenia vameșului care poate fi început a toată vindecarea. Și să nu urmăm mândriei fariseului care poate dărâma tot ceea ce am lucrat cu Dumnezeu în virtuți și fapte bune.

Dar mai presus de toate: Mielul-Hristos este Puterea fiecărui creștin. Hristos este Virtutea noastră zice Sf. Maxim Mărturisitorul. Toate virtuțile creștinului sunt de fapt viața lui Hristos împărtășită nouă.

Hristos-Mielul e cel care echilibrează această lume nebună, și atât de dezechilibrată din punct de vedere al atitudinii oamenilor.

Hristos-Mielul își varsă sângele și pentru cei buni și pentru cei răi, și adapă și pe cei vrednici și pe cei nevrednici.

Cam atât pentru această seară.

(Claudiu Balan)