Pilda „Fiului risipitor” sau pilda „Iubirii nemărginite a Tatălui”

Dragilor de duminica trecută am intrat în perioada anului bisericesc numită Triod care cuprinde 10 săptămâni:

• 3 săptămâni înainte de Postul Mare
• 7 săptămâni în Postul Mare

Aceste 3 săptămâni sunt un antrenament mental pentru intrarea în Postul cel Mare. Sfinții Părinți au ales 4 duminici extraordinare pentru a ne pregăti de drumul cel mare al Postului Pătimirilor.

Aceste duminici sunt:

1. Duminica Vameșului și a Fariseului
2. Duminica Fiului Risipitor.
3. Duminica Înfricoșătoarei Judecăți
4. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

Fiecare duminică introduce câte o temă foarte importantă pentru viața noastră cu Dumnezeu și cu oamenii pe acest pământ. Duminica Vameșului și a Fariseului a introdus tema smereniei și mândriei, dar mai presus de toate a Smereniei Domnului care S-a făcut om și s-a înjosit fiind batjocorit pe cruce. Fără această smerenie toată viețuirea noastră în Postul Mare va fi fără folos. Fără smerenie faptele noastre bune vor fi în zadar.

Duminica Fiului Risipitor introduce tema pocăinței, a vederii propriilor păcate și a întoarcerii omului către Dumnezeu. Această duminică o vom avea peste 3 zile. Duminica Înfricoșătoarei Judecăți ne arată finalul vieții pe acest pământ și începutul unei noi Împărății, și anume Împărăția Cerurilor. În această duminică vedem criteriile pe care vom fi judecați de Dumnezeu.

Duminica Izgonirii lui Adam și a Evei din rai este numită și Duminica Iertării în care vedem cum Adam S-a despărțit de Dumnezeu prin neascultare și a cunoscut moartea. Această moarte ne petrece viața zi de zi, secundă de secundă și nouă astăzi. Să vedem ce are Domnul să ne pună înainte pentru a ne izbăvi din moarte. Cu ajutorul Domnului aș vrea să fac câte o prezentare despre fiecare duminică din perioada Triodului.

În această seară vă voi vorbi despre Duminica Fiului Risipitor, iar săptămâna viitoare voi recupera și Duminica Vameșului și a Fariseului. Să pornim la drum.

Nu este întâmplător, că după tâlcuirea rugăciunii „Tatăl nostru” vorbim despre această pildă în care personajul principal este TATĂL. Această pildă ar fi trebuit numită: „Pilda iubirii nemărginite a Tatălui”. Pilda portretizează în cele mai frumoase culori iubirea nemărginită a lui Dumnezeu față de orice om din această lume. Această pildă recapitulează extraordinar întreaga relație a omului cu Dumnezeu de la începutul făpturii…. și arată lucrarea Lui de mântuire.

Este probabil cea mai frumoasă pildă din istoria umanității, spusă din inima și mintea lui Dumnezeu. Numai El se putea descrie pe Sine atât de frumos printr-o pildă atât de simplă, dar cu atât de multe înțelesuri. Pilda se află în capitolul 15 al Evangheliei după Luca și este interesant să observăm că Domnul o spune vameșilor și păcătoșilor, fariseilor și cărturarilor, care veneau la El acuzându-L că mânâncă la masă cu păcătoșii.

Iată contextul:

1. Şi se apropiau de El toţi vameşii şi păcătoşii, ca să-L asculte.
2. Şi fariseii şi cărturarii cârteau, zicând: Acesta primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.
3. Şi a zis către ei pilda aceasta, spunând:
4. Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte?
5. Şi găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se;
6. Şi sosind acasă, cheamă prietenii şi vecinii, zicându-le: Bucuraţi-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută.
7. Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă.
8. Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde o drahmă, nu aprinde lumina şi nu mătură casa şi nu caută cu grijă până ce o găseşte?
9. Şi găsind-o, cheamă prietenele şi vecinele sale, spunându-le: Bucuraţi-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem.
10. Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.

Esența discursului de mai sus e simplă: mare bucurie se face în cer atunci când un om se întoarce de la păcatele Sale. Sau altfel spus: Mult se bucură Domnul și toți îngerii Lui pentru un păcătos care se pocăiește. Și acum urmează pilda propriu-zisă, care dezvoltă această idee.

11. Şi a zis: Un om avea doi fii.

Se vorbește despre un om oarecare…. deși vom vedea pe parcurs că acest om este portretul lui Dumnezeu Tatăl, și din asta vedem smerenia Domnului. Acești 2 fii sunt un drept și un păcătos. Dar ei simbolizează in extenso pe toți păcătoșii de pe acest pământ și pe toți drepții. Cel drept este mai în vârstă decât cel păcătos pentru că Dumnezeu L-a făcut mai întâi pe om drept, fără prihană, iar păcatul a venit mai apoi. Prin cei 2 fii se mai înțelege și firea cea îndoită a omului: una însetată de Dumnezeu iar cealaltă înclinată spre păcat.

12. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea.

Cel mai tânăr se răzvrătește față de tatăl său și fiind în avântul tinereții, își cere partea de avere ca să plece și să facă ce vrea. Mentalitatea lumii antice la acel moment era mult diferită de ceea ce înțelegem noi astăzi. Ceea ce făcea fiul cel mic era scandalos pentru întreaga comunitate. Era de o mare rușine pentru tatăl care n-a știut să-și crească copilul, să și-l mustre la vreme potrivită în așa fel încât el să nu ajungă la un astfel de gest extrem.

În cartea Deuteronom, este scris cum în legea dată lui Moise, Dumnezeu le-a poruncit astfel: Dacă fiul tău este neascultător mustră-l, cu înțelesul de chiar să-l bați. Iar dacă în repetate rânduri el se arată îndărătnic și nu ascultă de tatăl său, atunci să fie scos în afara cetății și acolo să fie omorât cu pietre de bătrânii comunității. Asta pentru ca să se restabilească autoritatea. Pentru că altfel se dădea un exemplu greșit și celorlalți tineri din popor și s-ar fi ajuns la mare dezordine și mari dezechilibre. De aceea, un astfel fiu îndărătnic, care nu mai putea fi strunit de tatăl său, trebuia omorăt cu pietre de ceilalți.

În acest caz fiul cel mic își cere partea din avere. Când se împărțeau moștenirile în acele vremuri, întotdeauna fiul întâi născut lua 2 treimi din avere iar fiul cel mic doar 1 treime. Întotdeauna fiul cel mare avea o parte mai mare decât frații lui. Prin urmare fiul cel mic nu dobândește așa de mult cum ne-am închipui. Totuși trebuie să înțelegem că el nu mai este moștenitor. În acest moment nu se împarte moștenirea. Ci el își cere partea de avere, și odată cu aceasta el declară tatălui său că nu-i mai este fiu.

Fiul cel mic nu mai poate fi niciodată numit moștenitor. El prin acest gest se dezmoștenește. Tatăl îndură această mare rușine față de întreaga comunitate, și-i împarte averea și-l lasă să plece. Tatăl nu stă împotriva libertății fiului său… Dumnezeu niciodată nu ne îngrădește libertatea și nici nu ne forțează să-l numim Tată și să ne considerăm fii ai lui. Împărțirea averii arată libertatea extraordinară pe care Dumnezeu a dat-o omului….

13. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.

Fiul cel mic pleacă într-o țară îndepărtată… adică departe de familie, de cei dragi, de comunitatea, de locul în care s-a născut, de toate cele care l-au format ca om până atunci. Fiul părăsește tot firescul său… Rupându-se de tatăl său el își iese din fire, din firea bună, și vrea să guste păcatul, în libertatea pe care o are. Traducerea corectă nu este că și-a rispit averea în desfrânări, căci cuvântul original arată că și-a cheltuit banii pe cele ale vieții. Termenul nu sugerează concupiscență sexuală. Totuși având bani mulți aruncă cu ei în stânga și-n dreapta și-i cheltuiește rapid. Își face prieteni repede, cheltuie cu ei mult… căci când ai bogăție atragi repede mulți „prieteni” care te „apreciază și iubesc.”

14. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.

Banii s-au dus repede, mai ales că nu muncea nimic pentru a avea un venit. Acest fiu simbolizează pe omul fără de Dumnezeu, care păcătuiește și cade în păcate grozave. Țara păcatului este întotdeauna departe de Dumnezeu. În această țară omul întotdeauna înfometează și sufletul lui niciodată nu este satisfăcut când face păcatul. Căci numai în Duhul lui Dumnezeu omul se odihnește și se simte acasă. Viața în păcat te duce până la urmă la suferință…. Și sufletească și trupească.

15. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii.

Fiul cel mic își pierde repede prietenii binevoitori și ajunge flămând, dar este îngăduit de cineva să păzească porcii. În mentalitatea acelor vremuri era o mare rușine să păzești porcii. Dar Sfântul Nicolae Velimirovici ne spune că locuitorul acelei țări care l-a trimis la țarinile sale să păzească porcii, nu este nimeni altul decât diavolul. Căci porcul este simbolul necurăției pe pământ. În porci a îngăduit Dumnezeu diavolilor să intre.

Așa pățește orice om care se dezlipește de Dumnezeu și crede că-i va fi mai bine singur în păcatele sale. Interesant că acum a ajuns slugă la acest om și înainte era fiu al unui Tată. Iată ce interesant zugrăvește Domnul Hristos în această pildă cum omul își pierde prin păcat vrednicia la care a fost ridicat de Dumnezeu.

16. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.

Ar fi vrut să mânânce și din roșcovele amare ale porcilor, atât de înfometat era. Aceste roșcove arată toată necurăția omului lăuntric: toate gândurile, vicleniile, dorințe, patimi, etc. Demonii se hrănesc cu tot ceea ce crește la întuneric în sufletul nostru. Demonii se hrănesc cu viul din noi. Odată ce omul ajunge slugă diavolului, acesta îl batjocorește, nu-i dă nimic, nu-l liniștește cu nimic, nu-l despovărează, de aceea se spune că ar fi vrut să se hrănească din roșcove, dar nici din acelea nu putea.

17. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!

Suferința trupească aduce pe om înapoi în fire. Ieșit din fire cu gândul de a păcătui după toate poftele sale, acum își revine și face drumul acesta înapoi. Și-și dă seama că slujile tatălui său, angajații tatălui său, o duc mult mai bine decât el. Au de toate…

18. Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta;

Fiul rispitor realizează ce greșeli a făcut și-și pune în minte să meargă la tatăl lui să-i ceară măcăr să-l primească ca pe o slugă, măcar ca pe un angajat. Dar realizează în același timp ca a greșit și față de Dumnezeu („am greșit la cer”). Acest gând de pocăință îi aduce izbăvirea.

19. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

Știe că singur pe sine s-a dezmoștenit, s-a desfiat, și că nu poate fi reprimit așa cum a fost, dar măcar ca o slugă să-l primească.

20. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.

Și aici e momentul minunat dragilor. În momentul când fiul și-a pus în minte gândul pocăinței, tatăl l-a și primit, de aceea încă departe fiind fiul, tatăl aleargă înaintea lui ca să-l primească. Îl primește pe fiul său la marginea satului, acolo unde ar fi trebuit să fie omorât cu pietre pentru fapta sa. Tatăl i s-a făcut milă și a venit și l-a îmbrățișat, arătându-i toată dragostea sa… Tatăl îl iertase și dragostea lui față de fiul cel mic era aceeași ca-n totdeauna.

21. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.

Acest cuvânt: TATĂ! strigat din inimă, are mare putere. Răscolește practic o întreagă viață a tatălui dar și a fiului, rememorând toată relația lor. Fiul cel dezfiat, cel dezmoștenit, are curaj să-l mai numească „tată” pe cel pe care l-a necinistit în fața tuturor. Aici se vede cu adevărat că s-a pocăit, căci din inima striga către tatăl său. Dar tatăl nu-l lasă să mai zică în continuare și ceea ce-și pusese în cap: „fă-mă ca pe unul din argații tăi”.

Nu! Ar fi trebuit 10 poate 20 de ani de pocăință pentru acest fiu nebun ca să poate fi reprimit de tatăl și reprimit de comunitate cu inima deschisă. Dar tatăl nu-l primește cu osândă, nu pune condiții întoarcerii lui, nu-i contorizează greșelile, ci se bucură mult că fiul lui s-a întors în brațele sale iubitoare. În loc să-l întâmpine cu gând autoritar și să-i înfățișeze pedeapsa temporară, iată ce zice:

22. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui;

23. Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim;

24. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.

Tatăl poruncește slugilor să-i aducă fiului său haina lui cea dintâi, haina lui cea mai bună, haina autorității lui. Îi dă inelul lui… semn al reprimirii lui ca fiu. Îi dă încălțămintea lui.

Toate acestea sunt simboluri extraordinare prin care Iisus Hristos ne spune că: Haina lui cea dintâi este firea Dumnezeiască cu care omul se va uni, va fi îmbrăcat, dacă se întoarce de la păcat. Inelul este înfierea la Tatăl și legătura infinită a dragostei lui Dumnezeu pentru om. Încălțămintea este calea cea bună pe care Dumnezeu îl așează pe om, când se întoarce de la păcat, ca să nu mai calce în veci pe urmele păcatului.

Dar….

acum urmeaza marea surpriză…

Tatăl poruncește argaților săi să junghie vițelul cel gras ca să se veselească toți că fiul lui s-a întors. În lumea antică un vițel însemna mult, se tăia doar la marile sărbători. Se aducea la templu un vițel ca jertfă. Dar acum era mare sărbătoare pentru tatăl. Căci fiul lui cel pierdut a fost aflat. Fiul lui cel mort, a înviat!

Vițelul înjunghiat este Fiul lui Dumnezeu Care se jertfește pentru umanitatea întreagă pe Cruce. Spune asta și Sf. Nicolae Velimirovici și Sf. Ioan Gură de Aur și mulți alți părinți. Dumnezeu Tatăl se împacă cu omul, fiul lui cel mic, prin vițelul cel îngrășat, adică prin Fiul Său cel Unul Născut. Jertfa lui Hristos pe cruce împacă pe om cu Dumnezeu, și pe om cu om.

Aceasta e sărbătoarea bineplăcută Domnului: întoarcerea omului de la păcat!

De aceea a lăsat Dumnezeu sărbătorile în Biserică pentru ca omul să se lase de păcat.

Mare bucurie, mare sărbătoare, este în cer când omul se pocăiește, își schimbă viața, și se întoarce la Dumnezeu.

25. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri.
26. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.
27. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.

Fiul cel mare nu se bucură că fratele lui s-a întors acasă. Nu-l numește „frate”, și din aceasta se vede că nu-l iubea. Se întristează de junghierea viețuluil, căci se junghia din averea sa, căci toate ale tatălui său îi rămâneau lui. Fiul cel mare era lipit cu inima mai mult de bogății decât de dragostea față de fratele său și de ascultarea față de tatăl.

28. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga.
29. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.

Fiul cel mare niciodată nu-l numește „tată” pe tatăl său. Dar fiul cel mic și păcătos mereu l-a numit tată și astfel și-a câștigat iertarea. Fiul cel mare n-a îndrăznit să ceară tatălui său căci ar fi primit dacă ar fi cerut. Dar el îl acuză pe tatăl….

Dar tatăl iubitor îl invită înăuntru ca să se bucure și el de venirea fratelui său. Dar fiul cel mare refuză. Iubirea de argint și invidia erau mai mari în el, decât puterea de a ierta.

30. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.
31. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt.
32. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Tatăl cel iubitor subliniază extraordinar: TREBUIA să ne veselim! TREBUIA SĂ NE BUCURĂM!

Căci fratele tău acesta s-a întors de la păcat….

Restul nimic nu mai contează….

Din aceasta se arată că fiul cel mare deși stătea în ascultare, totuși mândria era mare în el. Și mândria l-a făcut să nu mai poată iubi.

Inima acestui tată este ruptă în două. Încercând să-i împace pe cei 2 fii. Unul păcătos care se îndreptează și unul drept care de fapt cuibărea păcatul în inima lui. Ce mare este dragostea lui Dumnezeu! Și cum arată prin această pildă că e gata să primească pe orice om care se întoarce de la păcat, ACUM.

Și nu-i pregătește pedepsele ci toate darurile Sale: haina, inelul, încălțămintea Sa și mai ales vițelul cel îngrășat, adică Trupul și Sângele Său care inaugurează intrarea lui în Împărăția Cerurilor.

Sunt multe simboluri pe care am putea să le mai discutăm. Dar închei aici….

Pilda fiului risipitor arată iubirea cea mare cu care Dumnezeu abia așteaptă să îmbrățișeze pe tot omul care se-ntoarce de la păcat. Așa să facem și noi în postul mare: cu smerenia vameșului și pocăința fiului cel mic să ne schimbăm purtările.

Cam atât pentru această seară.

(Gheorghe Butuc)