Pentru a-I da Domnului toată libertatea Maica Domnului a trebuit să se ascundă şi să trăiască neştiuta de oameni

Viaţa fără seamăn a Maicii Domnului este o stea călăuzitoare ce străluceşte cu putere şi oglindeşte pe pământ lumina adevăratului etos al lui Hristos, nepătrunsa Lui iubire smerită pentru neamul omenesc.

În istoria neamului omenesc, roaba lui Dumnezeu Maria a urmat cel mai îndeaproape calea Domnului, cale ce duce din înaltul cerului la cele mai de jos ale pământului, ca apoi să se înalțe mai presus de ceruri. Preasfânta Fecioară s-a aşezat în chip prorocesc pe această cale chiar mai înainte ca ea să fi fost statornicită prin Întruparea, Patimile şi Învierea lui Hristos. Având multe elemente în comun cu viaţa Maicii Domnului, vieţuirea monahală se dovedeşte a fi urmarea cea mai fidelă a căii lui Dumnezeu, care duce la mântuire.

Fiul lui Dumnezeu a trăit printre oameni, dar Şi-a tăinuit Dumnezeirea în chipul Său omenesc pentru a nu-i înfricoşa pe aceştia prin strălucirea slavei Sale. Aşijderea, și taina Preasfintei Fecioare şi binecuvântarea harului ce strălucea înlăuntrul ei au rămas ascunse de ochii multora. Măreţia persoanei sale nu poate fi înţeleasă decât în măsura în care cineva ajunge la sfinţenie, adică prin prisma unei vieţi sfinte. Cu toate acestea, prin îndurările milostivirii sale faţă de neamul omenesc, Maica Domnului se face cunoscută celor ce se întorc către ea cu credinţă şi dragoste.

Smerenia dumnezeiască a Maicii Domnului

Atunci când a primit descoperirea de sus, Maica Domnului s-a grăbit să meargă la Dreapta Elisabeta. Smerenia ei adâncă nu i-a îngăduit să se bizuie pe propria-i judecată și a căutat încredințare de la cineva în care avea încredere, de la cineva care, la vremea aceea, în sânul seminției lui Israel, era socotită a fi culmea tuturor virtuților. Văzând-o pe Preasfânta Fecioară, Elisabeta a strigat în duh prorocesc: „Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” Aceste cuvinte au consfinţit autenticitatea descoperirii.

Atunci, Fecioara Maria a spus: ,,Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei sale.” Cu alte cuvinte: „Nu am nimic să-I ofer Celui Preaînalt decât sărăcia si smerenia mea.” Cuvintele acestea au vădit adânca smerenie a duhului ei, care a atras asupra Preacuratei Fecioare toată plinătatea harului ceresc.

Să fie!

Precum la începutul zidirii întregul univers a venit la fiinţă printr-un singur cuvânt al lui Dumnezeu: „Să fie”, la fel şi în clipa aceea, printr-un singur cuvânt al Preasfintei Fecioare: „Fie mie după cuvântul tău”, Însuşi Făcătorul lumii S-a pogorât din cer pentru a Se sălăşlui într-însa.

Din măreţia acestui eveniment putem să ne dăm seama de înalta măsură a virtuţilor ei. Înţelegem că smerenia ei covârşeşte hotarele firii omeneşti. Potrivit Prorocului David, întreaga fiinţă a Maicii Domnului ,strălucea de o frumuseţe lăuntrică şi duhovnicească”.

La fel cum marea lor râvnă şi smerenie îi fac pe îngeri să înconjoare neobosit tronul slavei lui Dumnezeu aceleaşi sfinte virtuţi au întărit-o şi pe Maica Domnului ca să stea neclintită în nemărginitul har care a învăluit-o. Mai mult, ea s-a micşorat pe sine de bunăvoie, s-a retras în Templu ca într-o peşteră şi s-a lepădat de orice sprijin omenesc şi de slava acestei lumi, căutând doar prezenţa lui Dumnezeu. De aceea, ea s-a învrednicit a deveni vas al „Celui de necuprins”, carul ce îl poartă pe Cel care şade pe heruvimi. Devotamentul ei neîntrecut s-a prefăcut într-o slujire sfântă a întregii lumi, una cu totul lipsită de egoism.

„Să nu ne arătăm oamenilor”

Viaţa virtuoasă a Maicii Domnului a fost tăinuită de ochii şi de puterile lumii acesteia. De la o vârstă fragedă, ea a locuit în Sfânta Sfintelor ca într-un mormânt, necăutând nimic altceva decât a se uni cu Dumnezeu. În afară de cântarea de mulţumită pe care a înălţat-o atunci când s-a întâlnit cu Elisabeta, Preasfânta Fecioară nu a mai glăsuit niciodată, învăluindu-se într-o tăcere sfântă.

De altfel, ce cuvânt mai mare ne-ar fi putut da decât pe însuşi Cuvântul Ipostatic, pe Care L-a adus în lume?

Rămânând necunoscută, Preasfânta Fecioară a împlinit în chip prorocesc porunca pe care Fiului ei avea să o dea în timpul slujirii Sale pe pământ, aceea de a le săvârşi pe toate astfel încât „să nu ne arătăm oamenilor” ci doar lui Dumnezeu, „Care vede în ascuns”.

Domnul, Care a păzit această poruncă a smereniei în timpul petrecerii Lui pe pământ, a hărăzit-o şi pe Preasfânta Sa Roabă ascunsă de ochii lumii. Precum nu este cu putinţă ca privind din afară să spunem ce fel de curent electric trece printr-un cablu, tot aşa şi Născătoarea de Dumnezeu a trăit neobservată în mijlocul oamenilor, făra a le atrage atenţia, cu înţelepciune tăinuindu-şi de ochii lumii comoara harului pe care o purta înlăuntrul ei.

Ba mai mult, Preasfânta Fecioară a înţeles că, pentru a-I da Domnului toată libertatea de care avea nevoie spre a-Şi împlini slujirea ce Îi fusese încredinţată de Tatăl ceresc, trebuia să se ascundă şi să trăiască neştiuta de oameni. Câtă vreme L-a slujit pe Fiul lui Dumnezeu, Fecioara Maria nu s-a făcut nici văzută, nici auzită.

Evangheliile nu ne-o înfăţişează niciodată lângă Fiul ei atunci când El săvârşea vindecări şi semne minunate sau când mulţimile îl lăudau, nici măcar atunci când Şi-a descoperit Lumina Dumnezeirii pe Muntele Tabor. Ca Maică a Domnului, ea nu a râvnit să fie cea dintâi, ci cea pe urmă și, asemeni Fiului ei „nu a avut unde să îşi plece capul”. Tocmai aceasta i-a îngăduit să fie cu desăvârşire slobodă de grijile lumeşti şi de obligaţiile omeneşti, şi să petreacă doar cu Dumnezeu în inima sa. Ea este menţionată doar la Răstignire şi mai apoi după înviere, când Evanghelistul o numeşte „cealaltă Marie”.

Însă ea I-a stat alături lui Hristos atunci când a fost umilit, când mulţimile nu puteau răbda cuvintele Lui grele sau când, datorită caracterului nelumesc al etosului Său, ziceau că „Şi-a a ieşit din fire, [ … ]şi că, cu domnul demonilor, alungă demonii”. Atunci când Hristos a fost răstignit, ea a stat în tăcere şi cu evlavie la picioarele Crucii Fiului şi Dumnezeului ei. Belşugul de har pe care îl purta în inima sa o întărea pentru a putea răbda durerea de nespus ce îi străpungea sufletul precum o sabie, căci Cel ce murea pe cruce era viu în inima ei.

După moartea şi Învierea Fiului ei, Preasfânta Fecioară s-a aflat în centrul adunărilor apostolice şi, purtându-se cu aceeaşi smerenie vrednică de Dumnezeu, a întărit prin prezenţa ei unitatea ucenicilor lui Hristos.

Autor: Arhimandrit Zaharia Zaharou
Sursa: „Nelumescul iubirii. Monahismul – răspunsul omului la chemarea absolută a lui Hristos.”, Mănăsitirea Stavropighie Sf. Ioan Botezătorul Essex, Anglia, pp. 220-230