Nașterea Ta, Doamne, s-a făcut maică a tuturor făpturilor! (luni, 17 dec. 2018)

Dragilor, mai este o săptămână până în ajunul celei mai mari nopți din istoria omenirii. Se cuvine nouă, dacă vrem să ne bucurăm, ca în aceste 7 zile cât au mai rămas, să ne pregătim sufletește mai serios pentru Nașterea Domnului.

Zice Sf. Efrem Sirul, că se cuvine nouă ca în noaptea de Crăciun să nu dormim, ci să priveghem toată noaptea. Să ne gândim la ce înseamna această venire a Celui Preaînalt la noi.

73. Voi [însă] să vegheaţi ca nişte luminători în această noapte luminoasă, care, chiar dacă e neagră , puterea ei străluceşte.

Să ne rugăm mai mult…

Să aprindem candela în fiecare seară și să stăm în lumină lină… și să privim chipul Domnului și a Preacuratei Maicii Sale. Să ne rugăm pentru noi, pentru cei dragi și pentru lumea întreagă.

În aceste 7 zile care au mari rămas să citim mai des din Sfântele Evanghelii, unde se relatează evenimentul nașterii. Să ne aducem aminte și de cei săraci.

Să ne spovedim. Să ne împărtășim.

Să facem curățenie în casă, ca o expresie a unui suflet curat. Să ne primenim sufletele și trupurile, căci vine la noi Domnul. Cum vine?

Domnul vine la fiecare Sfântă Liturghie. Când ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui, El vine în ieslea inimii noastre. O iesle săracă, friguroasă… care nu prea are să-i ofere Domnului prea multe…

Dacă Dumnezeu se pogoară din cer la Sfânta Liturghie, cu ce e mai specială ziua Crăciunului sau a Învierii? Același Dumnezeu s-a pogorât azi pe masa Sfântului altar, și se va pogorî și pe 25 decembrie. Totuși Dumnezeu a considerat necesar să avem aceste praznice, aceste mari sărbători. De ce?

În zi de praznic, Domnul înmulțește Harul Său. Și ziua o simțim altfel. În zi de praznic, care nu e ca orice zi, fiecare om se pregătește cât de cât, are inima mai deschisă către cele cerești… și de aceea și Dumnezeu răspunde mai cu putere tânjirii omului către El.

Dacă ar fi fost toate zilele la fel, ne-am fi învățat cu această pogorâre a lui Dumnezeu, și am fi bagatelizat-o. Am fi dat-o uitării.

Praznicele punctează viața noastră. A rânduit Dumnezeu ca în zi de praznic să pună la un loc și pe om, și familia lui, și Creația. Așa se face că de Crăciun, avem iarnă, avem zăpadă și toate se îmbracă într-un alb imaculat, semn al curăției inițiale a Creației.

De Crăciun familiile se adună și dragostea sporește. În zi de praznic, omul se întâlnește cu cei dragi ai lui, cu Dumnezeu și întreaga Creație. De aceea sărbătoarea pentru om, are o încărcătură aparte, care reunește toate aspectele vieții lui.

În zi de praznic parcă toată făptura se oprește, parcă timpul stă-n loc, ca să ne facă atenți la un eveniment aparte. Ce ne-am face fără aceste praznice dumnezeiești! Am trăi ca animalele cu capul în staul mâncând și bând și ca robii muncind de dimineață până-n seară, fără sens.

Răscumpărați aceste 7 zile până la Nașterea Domnului. Nu le risipiți doar pe grijile lumești… căci bucuria nu vă va veni din ele… ci tot din cele sufletești.

Dragilor, v-am mai spus-o, și o repet. O spun din experiența mea. Nu bradul de Crăciun, nu mâncărurile ales, nu tradițiile, nu casa curățită, nu invitații, nu muzica, nu darurile, nu cumpărăturile, sunt izvorul de bucurie al acestui Praznic.

Dați-i minții voastră să rumege înțelesurile adânci ale acestei nopți, și vă veți bucura! Dați-i sufletului vostru rugăciune și vă veți bucura! Lepădați o patimă care vă muncește de mult, și vă veți bucura!

Despre asta e Crăciunul.

Concret, fiecare praznic al Bisericii Ortodoxe, adică a lui Hristos, are un singur scop: să mă curățească pe mine de păcatele mele. Toate celelalte aspecte, sunt mijloace spre acest scop. Scopul Crăciunului este să mă facă mai bun (nu temporar prin 2-3 daruri), ci esențial, profund, față de toți cei din viața mea.

Scopul Crăciunului este ca eu să fiu om nou, făptură nouă în Hristos.

Același scop are și Învierea Domnului, și Botezul în Iordan, și sărbătorile Maicii Domnului… dar fiecare punctează un alt aspect al lucrării de mântuire a Domnului, dar toate duc spre același scop: îndumnezeirea mea.

Să ajungem și noi să spunem ca Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, în temnița de la Aiud: „Am aflat rădăcina tuturor răutăților lumii în mine.”

Continuăm în această seară cu imnele Sfântului Efrem Sirul.

Cercetați-vă credința!

Mânați-vă rațiunea mai la adânc!

Nu rămâneți la simpla narațiune a nașterii pe care vi se pare că o știți bine: Păstorii sunt înștiințați că o Fecioară naște un Prunc, steaua îi ghidează, ei ajung cu bine, îi aduc daruri, îngerii Îl laudă, și acest prunc se naște într-o iesle săracă.

Iată un imn care arată iubirea smintitoare a lui Dumnezeu. Domnul iubește o curvă la fel ca pe Mama Sa. Domnul are aceeași dragoste neclinitită față de o femeie care desfrânează acum pe un trotuar pe șoseaua de centură, ca față de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Nimeni și nimic nu poate schimba iubirea lui Dumnezeu față de om.

Dumnezeu este nebun în iubirea Sa față de oameni, zice Sf. Isaac Sirul. Dacă iubirea lui Dumnezeu față de un om ar putea fi clintită de răul pe care acesta în face, atunci înseamnă că Dumnezeu e schimbător, și are slăbiciune.

Dragilor, Dumnezeu nu se bucură sau se întristează, ci e permanent fericit și bucuros. Dumnezeu nu urăște, nu se enervează, nu-și schimbă starea de spirit în funcție de ceea ce facem noi. Dumnezeu nu plânge, nu râde, dar prezența Lui e una cu un zâmbet blând, dar în același timp serios și profund.

Dumnezeu nu oscilează în atitudinile Lui.

Dumnezeu știe tot, de la A la Z.

Dumnezeu vede, cunoaște, și acționează fără a fi influențat de nimic, niciodată.

Dumnezeul nostru iubește.

Și tot ce face pentru om și Creație este izvorât din iubire.

Căci El, iubire este, zice Sf. Apostol și Evanghelist Ioan.

Atitudinea lui Dumnezeu față de mântuirea unei desfrânate este 100% aceeași din momentul când ea e o pruncă și o fetiță curată până la momentul în care cade atât de rău în păcate, și apoi când ajunge pe patul de moarte.

Nașterea Ta naște toate! Ce frumos!

Mama și tatăl meu mi-au dat existența trupească! Pe care n-am ales-o eu.

Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să exist… Nu m-a întrebat nimeni dacă-mi convin condițiile în care voi veni pe lume și voi viețui.

Domnul Hristos și Maica Domnului ne dăruiesc existența fericită. Dacă mama mea m-a născut la viață, Hristos mă naște la viața fericită. Și de data aceasta doar dacă eu vreau, doar dacă eu caut această existență fericită. Întruparea Domnului ca om, Nașterea Lui, este o nouă Nașterea a întregii Creații, căci toată Creația se îndumnezeiește.

În Iisus Hristos, se unește toată Creația, tot ceea ce este creat, văzut și nevăzut, îngeri, oameni, animale, plante, planete, galaxii, univers, etc. cu Dumnezeu.

Nu știu cum să vă explic… pentru că nici eu nu înțeleg, dar de la Întruparea Domnului, din noaptea aceea minunată, niciodată Creația nu mai este dezlipită de Creator. Niciodată materia nu mai este lipsită de Har. Niciodată omul nu mai este dezlipit de Dumnezeu.

Omul poate să zică nu lui Dumnezeu, dar Dumnezeu e atât de unit cu ființa umană, încât nu doar un gând de pocăință îl repune în har instant.

Domnul provoacă gelozia în rândul poporului Său și curiozitatea între neamurile păgâne, ca pe toți să-i câștige. Să-i cucerească cu dragostea Sa.

Auziți ce strigă Preacurata!

Auziți ce bucurie e în inima Mamei Creatorului.

O de ne-am cunoaște și noi pe Domnul, așa cum L-a cunoscut Fecioara Dumnezeiască!

„Ne-am obişnuit deja cu faptul că Iisus S-a născut. Că Dumnezeu S-a făcut om. Dar nu ne vom obişnui niciodată cu faptul că Dumnezeu şi-a asumat gena copilăriei. Că Dumnezeu îşi poate trăi desăvârşirea în conţinutul vârstei de 1 an. Sau de 2 ani. Sau de 5 ani.

Luat invers, că un trup şi o minte – omenească, până la urmă – de copil poate găzdui însuşi sufletul şi mintea lui Dumnezeu. Este de neconceput această alăturare de inocenţă şi neştiinţă naturală (la 2-3 ani) cu atotştiinţa unui Om desăvârşit şi nesfârşit de ani, în acelaşi trup. Numai un Om cu suflet necuprins poate alege să încapă într-un prunc, să-şi strângă atotştiinţa Lui în naivitatea unui copil. Este o metaforă desăvârşită de care numai Dumnezeu era în stare.

Şi luăm în calcul, desigur, că copilul Iisus „creştea şi Se întărea cu duhul” (Luca 2, 40), aşadar avea limite, nu era maturizat, şi pesemne că avea şi el slăbiciunile drăgălaşe ale tuturor copiilor… Oare-i plăceau dulciurile? Miracolul e că acest copil care se ţinea de blana mieilor, şi se bălăcea în apă, şi care fugea la Maria, mumă-sa, să-i dea vreo dulcegărie – era desăvârşit în acelaşi timp, pentru că El crease luna, magii, stelele, noaptea şi decorul întregului scenariu.

El stabilise limitele tuturor lucrurilor. Şi, acum, iată, şi pe a Lui…

Deci cum să numim această ciudată îmbrăcare a lui Dumnezeu în hainele umanităţii celei mai fragile şi mai slabe? Încopilărire ar fi un concept bun, dacă nu ne-ar duce, cumva, în zona de drăgălăşenie. Iar când tainele devin „drăgălaşe”, riscul cel mai mare e să ne „acomodăm” cu ele. Şi să cădem în timp. Hai s-o numim, din perspectiva Lui… dez-desăvârşire.

Pentru că lasă loc pentru ceva nou. Pentru o nouă desăvârşire, împreună cu omul! Să zicem că lui Dumnezeu i-a plăcut să trăiască câţiva ani de dezdesăvârşire.

Nişte ani eterni, din punctul Lui de vedere, care rămân în El dintotdeauna, pentru că Dumnezeu trăieşte totul la prezent! Unele concepte sunt ca un arc. Încordează mintea şi acumulează energie potenţială extraordinară. Dumnezeu născându-Se, dezdesăvârşindu-Se, a comprimat arcul. Toată Existenţa, în desăvârşirea ei, s-a comprimat odată cu El.

Ce se va-ntâmpla când îi va da drumul?… Un Crăciun ieşit din timp, cu o nouă naraţiune! (Părintele Iustin de la Mănăstirea Putna)

Binecuvântat fie Copilul Care a bucurat Omenirea!

„Au venit bătrânele cetăţii lui David la fiica lui David și au rostit cuvinte de binecuvântare: ,,Fericit locul nostru pe ale cărui uliţe a strălucit strălucirea lui lesei. Astăzi Fiul lui David a înălţat întru tine tronul lui David!”” (Imnele Nașterii și Arătării Domnului, pag. 61)

„Strigau şi bătrânii: ,,Binecuvântat fie Pruncul Care l-a reîntinerit pe Adam cel întristat, când a văzut că a ajuns bătrân şi neputincios iar şarpele care-l omorâse îşi schimba pielea şi întinerea. Binecuvântat fie Pruncul prin care Eva şi Adam au întinerit din nou!” (Imnele Nașterii și Arătării Domnului, pag. 61)

„Care maică ar îndrăzni să vorbească fiului ei ca în rugăciune? Să vorbească nădejdii maicii sale ca unui Dumnezeu, iar pruncului şi fiului ei iubit ca unui om. În frică şi iubire se cuvine maicii Tale să stea înaintea Ta.”  (Imnele Nașterii și Arătării Domnului, pag. 67)

Cam atât pentru această seară.

Sper să vă fi provocat în inimă atenția și interesul duhovnicesc.

(Claudiu Balan)