Ev. Matei, cap. 8, vers. 23-34 (marți, 16 oct. 2018). Se cuvine nouă să facem tot posibilul pentru binele și mântuirea aproapelui

Dragilor, am ajuns la mijlocul capitolului 8 din Evanghelia după Matei, și cu ajutorul lui Dumnezeu, în această seară îl vom finaliza. Avem în această seară 2 minuni mari, potolirea furtunii pe mare și vindecare a doi demonizați.

Să începem.

“Intrând El în corabie, ucenicii Lui L-au urmat. Şi, iată, furtună mare s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea. Şi venind ucenicii la El, L-au deşteptat zicând: Doamne, mântuieşte-ne, că pierim.” (Matei 8, 23-25)

Minunea potolirii furtunii pe mare are loc în cadru intim, doar între Domnul Iisus Hristos și ucenicii Săi, spre deosebire de alte minuni pe care le făcea de față cu mult popor, aceasta era dedicată special apostolilor. Ei trebuiau antrenați în mod special pentru viitoarea lor misiune. De aceea, ne spune Sf. Ioan Gură de Aur că prin suferința ce urmau s-o suporte Domnul îi învață ca în viață să fie netulburați în ispite. Și să fie modești în mijlocul onorurilor… a laudelor.

Domnul Iisus Hristos adoarme, bine știind ce-o să urmeze să se întâmple. Pe de altă parte somnul Domnului e semn că nu se temea de nimic. În Dumnezeu-Omul Iisus Hristos nu exista frică, teamă… căci toate acestea vin din slăbiciune și din păcate. Creația se manifesta firesc în limitele admise de Creator. Marea, valurile și vântul s-au întețit, dar „știau” că poartă pe „brațe” pe Creatorul lor, și nu ar fi îndrăznit să facă nimic mai mult decât li se rânduise.

Domnul Iisus Hristos adoarme ca să-i lasă pe ucenici singuri într-un fel, ca să le testeze credința. Ca acel moment al viitoare minuni a potolirii furtunii să se imprime și mai puternic în inima lor. Trezește astfel frica în inima lor. Ce interesant! Pare cunoscut nu?

Se spune la noi în popor că: „Dumnezeu nu doarme!” În sensul că, deși uneori întârzie mult să intervină pentru a potoli răul dintr-un om sau mai mulți, totuși până la urmă își arată judecata. Uneori așa pare, că Dumnezeu „doarme”, în sensul că nu acționează. Uneori suntem indignați cum răul își croiește drum în lume printre noi, prin oameni… și Dumnezeu nu intervine. Și parcă adesea am vrea, ca Dumnezeu să vină ca un arbitru și să medieze această arenă a luptei dintre bine și rău, care este lumea.

Părintele Arsenie Boca explică frumos acest aspect.

De ce Dumnezeu nu răsplătește binele imediat?

De ce Dumnezeu nu pedepsește răul îndată?

De ce întârzie în ambele situații?

Dacă Dumnezeu ar răsplăti îndată binele fiecărui om, omul ar face binele interesat, nu din ascultare de Dumnezeu și / sau iubire de aproapele. Și ușor-ușor ar deveni egoist, și ar face binele ca o investiție în propriul lui egoism, în loc să se îmbogățească în Dumnezeu, prin ascultare și împlinirea poruncilor.

Dacă Dumnezeu ar pedepsi răul imediat, atunci oamenii s-ar simți forțați să facă binele, le-ar fi frică El. Și ar face binele de frică, nu din dragoste… Ar fi terorizați… Ar deveni cârtitori față de Dumnezeu… Ar ajunge chiar să-L urască, pentru că-i obligă să facă binele. Nepedepsind răul imediat, Dumnezeu lasă timp omului să-și vadă consecințele faptei. Să vadă răul pe care l-a cauzat celor din jur. Să se pocăiască și să-și ceară iertare la Dumnezeu. În final, să se îndreptă și să trăiască frumos.

Răsplătind binele mai târziu, sau chiar în împărăția cerurilor, Dumnezeu îl smerește pe făcătorul de bine, ca nu cumva să se înalțe cu minte, și să nu se creadă că e cineva. Neprimind răsplată imediat, făcătorul de bine, nu poate ști 100% sigur că fapta lui e bineplăcută de Dumnezeu. Uneori poți face binele din mândrie, sau poate dintr-un interes ascuns sau poate din obișnuință… deci din mai puțină dragoste. Dumnezeu se uită mai ales la intenția din spatele faptei, la inima cu care am făcut fapta.

De aceea, Dumnezeu nu răsplătește binele imediat și nu pedepsește răul îndată, ca să ferească de rău și pe unul și pe celălalt. Pe unul să-l ferească de mândrie și să-l crească în dragoste, pe altul să-l ferească de deznădejde și să-l crească prin multa iertare. Și astfel să-i câștige și pe unul și pe celălalt.

Pilda neghinei ne arată că Dumnezeu a rânduit ca pe acest pământ cei buni să trăiască în mijlocul celor răi, și invers, în așa fel încât, să se folosească sufletește unul de celălalt pentru a se curăți de păcate.

Revin acum la ucenicii Domnul în timpul furtunii.

Furtuna mare care s-a ridicat pe mare, era semn pentru apostoli că în propovăduirea cuvântului evangheliei, vor avea de înfruntat multe necazuri. Și așa a și fost. Epistolele Sfântului Apostol Pavel ne arată cât de mult au suferit apostolii, mereu fiind în prigoană, în primejdie, invidiați, bătuți, hăituiți, dați afară, arestați, biciuiți, și până la urmă omorâți mucenicește.

Corabia se acoperea de valuri… Ce detaliu interesant. Imaginați-vă că sunteți într-un vapor în care valurile mării sunt mai mari decât nava în care sunteți, și apa intră puternic pe punte… fiind în mare primejdie să vă scufundați. Ce frică să fi fost în inimile acestor oameni! De frică, apostolii l-au deșteptat pe Domnul, chemându-l să-i ajute că pier, zicând „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim.”

“Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor? S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină.” (Matei 8, 26)

Un aspect interesant pe care-l aduce Sf. Ioan Gură de Aur este că apostolii n-au avut credință că vor trece cu bine de furtună, fără să-L trezească pe Dumnezeu. Nu erau încă siguri / convinși de faptul că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, este chiar Creatorul. Căci dacă ar fi crezut aceasta, s-ar fi gândit: Nu avem cum să pierim cu Dumnezeu în corabie. Nu avem cum să murim cu Cel ce înviază morții, aici lângă noi.

Interesant de observat că Dumnezeu nu ne lasă niciodată în necazuri mai mult decât putem să le ducem. Interesant de observat că Dumnezeu este mereu lângă noi în necazuri, deși pare că „doarme”. E cu noi în „corabia” vieții.

Cei tari în credință, când ajung în vreme de ispită, cred că Dumnezeu îngăduie aceasta, și nu se tulbură excesiv. Cei mai puțin credincioși, ca mine, și poate ca și alți oameni, se tem, se tulbură, țipă după Dumnezeu. Și e bine că strigă după Dumnezeu, dar iată ce le zice Domnul unora ca acestora:

„De ce vă este frică, puţin credincioşilor?”

Psalmistul David spune de mai multe ori în psalmi că Dumnezeu este mereu lângă noi. Permanent cu noi, permanent purtându-ne de grijă…

„Iisus Hristos ne învață prin acest reproș că frica și tulburarea nu vin din necazuri nici din ispite prin ele însele, ci din slăbiciunea sufletului nostru și din puțina credință.” (Sf. Ioan Gură de Aur)

S-a sculat Domnul, a certat vânturile și marea, și s-a făcut liniște deplină. Iisus Hristos este Domn peste întreg Universul, peste fiecare făptură, peste toate cele văzute și nevăzute. Când El poruncește toate Îl ascultă, și vine pacea în lume. Pentru apostoli a fost o mare minune.

Și iată ce zic:

„Iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este Acesta că şi vânturile şi marea ascultă de El?” (Matei 8, 27)

Încă nu erau convinși de faptul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime. Această mare minune n-o vor uita niciodată apostolii, și le va fi lor mare lecție în relația cu Dumnezeu.

„Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8, 28-29)

Ajungând pe uscat întâlnesc doi oameni plin de duhuri diavolești, care nu mai puteau trăi în comunitate, alături de ceilalți oameni, pentru că le inspirau frică tuturor. Și nu mai putea fi stăpâniți. Ce căzută ajunsese lumea fără de Dumnezeu!

Dar observați ce interesant! Apostolii se întreabă: „Cine-o fi aceasta?” după ce-L văd pe Creator potolind marea… și stau încă în dubii despre adevărata lui origine, dar diavolii vin și mărturisesc cu voce tare: Ce ai cu noi, Iisuse Fiul lui Dumnezeu!

Asta e marea taină. Sf. Apostol Iacob spune: „Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură. ” (Iacov 2, 19)

Pentru apostoli Dumnezeirea lui Iisus Hristos este încă o enigmă… căci omul e trup și e limitat de toate cele ale trupului. Dar demonul e duh, e înger căzut, și Dumnezeirea lui Iisus Hristos e REALITATE clară. Demonii ies din morminte și vin către Hristos asemenea cum câinele vine către Stăpân.

Diavolii își recunosc Creatorul. Dar își arată și dușmănia, împotrivirea față de El, zicând: „ai venit aici să ne chinuiești”. Ei socotesc chinuire faptul că nu-i lasă Domnul să-i chinuie ei pe oameni. Ca să vedeți câtă ură are demonul față de om. Demonii credeau că a venit sfârșitul lumii și judecata, și asta se arată prin cuvintele: „ai venit aici mai înainte de vreme”.

Dar nu era așa. „Căci diavolii sunt sloboziți până în sfârșitul lumii de a ne lupta pe noi.” zice Sf. Teofilact al Bulgariei.

Faptul că acești demoni au intrat în acești oameni și i-au dus să locuiască în morminte era o modalitate de a le spune oamenilor din cetate că sufletele după moarte se fac diavoli. Și că… de fapt… asta e răsplata lui Dumnezeu pentru tot binele pe care-l face omul pe pământ.

Bineînțeles că este o minciună… diavolul fiind tatăl minciunii, începătorul minciunii.

“Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci.” (Matei 8, 30-31)

Diavolii au cerut Domnului să se ducă în porci, pentru ca omorându-i pe porci, să-i scârbească pe stăpânii lor, și să nu-L primească pe Iisus Hristos. Iar Iisus acceptă ca diavolii să se ducă în porci, pentru a arăta întregii lumi câtă vrăjmășie au diavolii asupra oamenilor… că de le-ar permite Dumnezeu, ei ar omorî și pe oameni la fel.

De altfel, i-ar fi omorât și pe cei doi oameni în trupurile cărora erau acum, dar Dumnezeu nu le îngăduia. Ca să se vadă că întreaga lume este în mâna lui Dumnezeu, și totul se întâmplă numai cu îngăduința Sa. Domnul păzește pe cei îndrăciți ca să nu-și ia viața, ca să nu se omoare pe sine.

“Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. ” (Matei 8, 32-34)

Acest exemplu ne arată că nu este nimeni asupra căruia să nu privegheze providența lui Dumnezeu, zice Sf. Ioan Gură de Aur. Învățăm din aceasta că Dumnezeu nu are grijă de toți în general, ci de fiecare în parte, permanent. Omul e creat să trăiască prin Dumnezeu. Omul e „aparatul”, Dumnezeu este „priza”. Sursa vieții omului este în Dumnezeu, așa cum sursa vieții unui aparat electric este în priză, în curentul electric venit din priză.

Interesant cum după această mare minune, de vindecare a unor oameni, considerați de societate ca fiind pierduți… cei din ținutul Gadarenilor nu s-au bucurat de vindecare fraților lor. Ci s-au tulburat de pierderea porcilor.

Prin aceasta arată Domnul că se cuvine nouă să facem tot posibilul pentru binele și mântuirea aproapelui…. căci aceasta este adevărata bucurie. Dacă în cetatea Samariei, după convorbirea cu femeia samariteancă, oamenii l-au primit pe Domnul bucuroși… crezând și ei că El este Mesia, pe baza cuvântul femeii. Aici gadarenii L-au respins pe Dumnezeu. Întristați mai mult de carnea lor de porc pe care o pierdeau.

Porcul simbolizează într-un fel lăcomia pântecelui…. pusă față-n față cu iubirea de aproapele.

Căci cei 2 demonizați erau acum oameni liberi, liniștiți, curați, și se puteau întoarce acasă la familiile lor. Să le fie bucurie părinților, soțiilor, copiilor, sau rudelor lor.

Să ne bucurăm mereu cu cel ce se bucură. Să ne întristăm cu cel ce se întristează. Dar mai cu seamă să știm că bucurie mare se face în ceruri pentru un om care se vindecă, care se pocăiește de păcatele sale.

Cam atât pentru această seară.

(Claudiu Balan)