Ev. Matei, cap. 6, vers. 9-13 (marți, 3 iulie 2018). Rugăciunea „Tatăl Nostru”
Dragilor, am ajuns la capitolul 6 al Evangheliei după Matei.
În ultima seară vorbisem spre final despre faptul că atunci când ne rugăm să nu spunem multe, ca neamurile că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Iar Domnul ne îndeamnă să ne rugăm într-un anume fel.
Iată ce zice:
“Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El. Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău;” (Matei 6, 8-9)
Vă spuneam într-o altă seară că rugăciunea Tatăl Nostru este singura rugăciunea lasată de gura lui Dumnezeu oamenilor. Toate celelalte au fost inspirate de Dumnezeu apostolilor și sfinților. De aceea este numită rugăciunea Domnească. Gândiți-vă cât de înțelept este Dumnezeu, cât de inteligent! și apoi gândiți-vă că o rugăciune lăsată de El omului, trebuie să fie plină de multe taine, înțelesuri….
Practic e o rugăciune scurtă, dar atât de cuprinzătoare… O rugăciune care sintetizează relația omului cu Dumnezeu și cu aproapele lui. E mai ușor să faci o lucrare de doctorat care să aibă 1000 de pagini. Dar cum ar fi să sintetizezi acea lucrare de doctorat pe doar 50 de pagini? Câtă înțelepciune îți trebuie? Câtă capacitate de sinteză trebuie să ai? Dar cum ar fi ca după aceasta să sintetizezi cele 50 de pagini la doar 10 rânduri? Cam așa este rugăciunea Domnească.
Mai întâi de toate, este o rugăciune adresată lui Dumnezeu-Tatăl, Creatorul nostru, Cel ce a dat viață tuturor. Iar Fiul lui Dumnezeu (Iisus Hristos), din iubire față de Tatăl Lui, și din respect, și din adânca conștiință că El este izvorul binelui, a Vieții și a bucuriei, ne învață și pe noi să ne rugăm Tatălui din ceruri.
Dacă veți citi evangheliile veți putea observa, cum foarte des Domnul Hristos amintește de Tatăl, arătându-și împreuna lucrare cu El, ascultarea față de El.
Un alt aspect pe care aș vrea să-l sesizați este că cererile rugăciunii sunt la plural. Toate.
Nu e o rugăciune a mea către Tatăl. Ci e o rugăciunea a noastră a tuturor către El. Tatăl „nostru”, pâinea „noastră”, greșelile „noastre”, nu ne duce pe „noi” în ispită, ci „ne” izbăvește.
E frumos să ne amintim mereu, că în momentul în care am zis: Tatăl nostru, e clar că noi suntem frați. Căci avem un singur tată.
„Când norii tună, iar oceanele vuiesc, ele te cheamă: Domnul nostru! Când stelele cad şi focul izbucneşte din pământ, ele îţi spun: Făcătorul nostru! Când bobocii florilor se deschid şi ciocârliile adună fân uscat ca să le facă puilor cuiburi, ele Îţi cântă: Stăpânul nostru! Iar când ridic eu ochii mei spre tronul Tău, Îţi şoptesc Ţie: Tatăl nostru!”
„Tatăl nostru! Tu eşti Tatăl nostru, al tuturor: Te-aş micşora pe Tine şi m-aş micşora şi pe mine dacă Te-aş numi: Tatăl meu! Tatăl nostru! Tu te îngrijeşti atât de mine, care sânt unul singur, dar mai vârtos de întreaga lume. Scopul tău este Împărăţia Ta, iar nu un singur om. Iubirea de sine Îţi strigă: Tatăl meu!, în timp ce dragostea Îţi strigă: Tatăl nostru!”
În numele tuturor oamenilor, care sânt fraţii mei, eu mă rog Ţie: Tatăl nostru! În numele tuturor făpturilor care mă împresoară şi cu care m’ai întreţesut, eu mă rog Ţie: Tatăl nostru!
„Eu mă rog Ţie, Tată al cosmosului, pentru un singur lucru mă rog Ţie: fie ca să răsară cât mai degrabă ziua cea mare când toţi oamenii, vii şi morţi, împreună cu îngerii şi cu stelele, cu cele însufleţite şi cu cele neînsufleţite, Te vor chema cu numele Tău cel adevărat: Tatăl nostru!” (Sf. Nicolae Velimirovici)
Gândiți-vă ce frumos! Să așteptăm ziua când toți îi vom spune Tată lui Dumnezeu. Ce ar fi dacă toți oamenii de pe pământ l-ar recunoaște pe Dumnezeu ca Tatăl? Dar chiar dacă nu-L cunosc, și nu-L numesc așa, voi să știți că acesta e adevărul. Toate le avem de la Tatăl. El a vrut ca noi să apărem, să luăm ființă.
El a rânduit darurile pe care să le primim ca oameni… El a creat lumea în care ne-am născut. El l-a rânduit pe Fiul ca să ne curățească de păcat. Toata darea cea bună și tot darul desăvârșit de SUS este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor, zice Sf. Apostol Pavel.
„Către ceruri ridicăm ochii noştri întotdeauna când Te chemăm şi spre pământ îi coborâm când ne amintim de păcatele noastre. Întotdeauna sântem în prăpastie din pricina slăbiciunilor noastre şi a păcatelor noastre. Tu eşti întotdeauna întru înălţime, precum se şi cuvine măririi Tale şi strălucirii Tale. Tu eşti întotdeauna în cer când sântem nevrednici să Te primim, dar cu plăcere Te pogori la noi, în sălaşurile noastre pământeşti, când însetăm după Tine şi când deschidem Ţie uşa noastră.”
Noi sântem dintr’un material stricăcios şi putrezitor: cum am putea să stăm la aceeaşi înălţime cu Tine, Tinereţe şi Putere Fără de moarte!
Tatăl nostru, Care întotdeauna eşti mai presus de noi, apleacă-Te până la noi şi ne ridică până la Tine. Ce altceva sântem, fără numai limbi alcătuite din ţărână ca să laude slava Ta?
Ţărâna ar fi mută pe vecie şi n-ar putea rosti numele Tău fără noi, Doamne. Cum poate ţărâna să Te cunoască dacă nu prin noi? Cum ai putea să faci minuni din ţărâna moartă dacă nu prin noi?
O, Tatăl nostru!” (Sf. Nicolae Velimirovici)
Mergem mai departe: „sfinţească-se numele Tău”.
Cum oare să cerem Domnului să se sfințească numele Lui? Numele Domnului nu este oare sfânt? Nu este El Unul-Sfânt, Unul-Domn? Nu este El izvorul sfințeniei? Cum să se sfințească numele Lui?
Ne răspunde tot Sf. Nicolae Velimirovici.
„Sfinţindu-Te, nu Te facem mai sfânt pe Tine, ci pe noi înşine ne sfinţim. Minunat este numele Tău!
Oamenii se ceartă pe acest pământ pentru nume: al cărui nume este mai mare. Bine ar fi ca numele Tău să fie amintit în aceste certuri, căci toate limbile flecare ar amorţi şi toate marile nume omeneşti, împletite laolaltă, nu s-ar putea asemui cu numele Tău, Sfinte, Preasfinte!
Când oamenii vor să sfinţească numele Tău, roagă natura să îi ajute. Iau piatră şi lemn ca să facă biserici; împodobesc altarele cu mărgăritare şi flori şi fac foc din plante, surorile lor, şi iau tămâie de la cedri, fraţii lor, şi sprijină glasurile lor prin glasul clopotului, şi cheamă vietăţile în ajutor ca să sfinţească numele Tău.
Natura e curată ca stelele Tale şi nevinovată ca îngerii Tăi, Doamne. Îndură-Te de noi pentru curata şi nevinovata natură, care împreună cu noi sfinţeşte numele Tău, Sfinte, Preasfinte.
Cum vom sfinţi numele Tău?
Oare prin bucurie nevinovată? Atunci îndură-te de noi, pentru pruncii noştri nevinovaţi. Oare prin pătimire? Atunci caută spre mormintele noastre. Oare prin jertfelnicie? Atunci adu-Ţi aminte de ostenelile mamelor, Doamne!
Numele Tău este mai tare decât oţelul şi mai strălucitor decât lumina. Ferice de omul ce se nădăjduieşte întru Tine şi se luminează cu numele Tău. Nebunii zic: „Sântem înarmaţi cu oţel, cine ne poate sta împotrivă?” Iar Tu nimiceşti împărăţii cu gâze nevăzute! Înfricoşat este numele Tău, Doamne! El străluceşte şi pârjoleşte precum un mare nor de foc. Nimic nu este sfânt sau înfricoşat, dacă nu-i legat de numele Tău.
Dă-mi, Sfinte, dă-mi ca prieteni pe cei în ale căror piepturi este înscris numele Tău, iar de duşmani pe cei ce nu doresc să ştie nimic de Tine fiindcă asemenea prieteni au să-mi rămână prieteni până la moarte, iar asemenea duşmani au să îngenuncheze în faţa mea şi să se dea bătuţi îndată ce o să se sfărâme oţelul lor.
Sfânt şi înfricoşat este numele Tău, Sfinte, Preasfinte! Fie ca să ne amintim de numele Tău în tot ceasul bucuriei noastre şi al istovirii noastre din această viaţă aşa cum ne amintim de el în ceasul morţii, Tată Ceresc al nostru, Preasfântul nostru Tată!.” (Sf. Nicolae Velimirovici)
Mergem mai departe:
“Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.” (Matei 6, 10)
“Să vie Împărăţia Ta, Mare Împărate! Ne-am săturat de împăraţii care numai la arătare sânt mai mari decât ceilalţi oameni, dar care zac în mormintele noastre deopotrivă cu cerşetorii şi cu robii.
Ne-am săturat de împăraţii care mai ieri şi-au trâmbiţat puterea asupra ţărilor şi popoarelor, iar astăzi se plâng că îi dor dinţii!
Acum am învăţat prin pătimire că nu este alt împărat afară de Tine. Sufletul nostru însetează de Împărăţia Ta şi de domnia Ta. Rătăcind de colo-colo, oare n-am fost destul de defăimaţi şi de răniţi, noi, urmaşii vii de pe mormintele micilor împăraţi şi împărăţii? Noi ne rugăm Ţie acum să vii în ajutorul nostru. Să vie Împărăţia Ta la arătare – Împărăţia Înţelepciunii, a Părinţiei şi a Puterii Tale!
Fie ca acest pământ, care de mii de ani este câmp de luptă, să ajungă casă în care Tu să fii gazdă, iar noi – oaspeţii Tăi.
Vino, Împărate, tronul gol Te aşteaptă! Odată cu Tine va veni armonia, iar odată cu armonia – frumuseţea. Ne-am săturat de alte împărăţii; de aceea Te şi aşteptăm acum, Mare Împărate, pe Tine şi Împărăţia Ta!
Cerul şi pământul sânt ţarinile Tale, Tată. Pe una dintre ţarini semeni stele şi îngeri, iar pe cealaltă – spini şi oameni. Stelele se mişcă potrivit voii Tale. Îngerii cântă la stele ca la nişte harfe, potrivit voii Tale. Dar omul întâlneşte alt om şi întreabă: „Ce este voia lui Dumnezeu?” Până când n-are să ştie omul voia Ta? Până când se va înjosi înaintea spinilor de la picioarele sale? Tu l-ai făcut ca să fie deopotrivă cu îngerii şi cu stelele, dar, iată, şi spinii sânt mai presus de el. Dar iată că omul, dacă vrea, poate să rostească numele Tău mai bine decât spinii, deopotrivă cu îngerii şi cu stelele.
Tu, Dătătorule al duhului şi Dătătorule al voii, dă-i omului voia Ta. Voia Ta este înţeleaptă şi limpede şi sfântă. Această voie mişcă cerurile: de ce n-ar mişca şi pământul, care faţă de cer e ca o picătură într’un ocean?
Voia Ta este înţeleaptă. Ascult povestea neamurilor trecute, privesc spre cer şi ştiu că stelele se mişcă aşa cum s-au mişcat mii de ani, întotdeauna după aceeaşi lege, şi că aduc vara şi iarna atunci când trebuie. Cu înţelepciune lucrând, Tu nu eşti niciodată ostenit, Tatăl nostru. Nici un lucru nebunesc nu‑şi află loc vreodată în planul Tău.
Tu eşti la fel de proaspăt în înţelepciune şi bunătate acum ca şi în cea dintâi zi a Facerii, iar mâine vei fi la fel ca astăzi. Voia Ta este sfântă, fiindcă e înţeleaptă şi proaspătă. Sfinţenia este nedespărţită de Tine cum sântem noi nedespărţiţi de aer.
Tot ce nu este sfânt trebuie să suie la cer treptat, însă nimic nesfânt nu se pogoară vreodată din cer, de la tronul Tău, Tată.
Noi ne rugăm Ţie, Sfinte Tată al nostru, să faci să răsară cât mai degrabă ziua când voia tuturor oamenilor va fi înţeleaptă, proaspătă şi sfântă ca voia Ta, şi când toate făpturile de pe pământ se vor mişca în împreună-glăsuire cu stelele de pe cer, şi când planeta noastră va cânta în cor cu toate minunatele Tale stele:
Doamne, învaţă-ne!Dumnezeule, călăuzeşte-ne! Tată, mântuieşte-ne! (Sf. Nicolae Velimirovici)
“Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi;” (Matei 6, 11)
Despre acest verset al rugăciunii domnești, am făcut o seară separată acum câteva săptămâni, în cadrul discuțiilor despre Sfânta Euharistie. Și vă spuneam că pâinea cea spre ființă este, potrivit sfinților părinți, și pâinea dar și Trupul și Sângele Domnului. Dar iată ce frumos tâlcuiește Sf. Nicolae Velimirovici aceste verset:
„Cine dă trup, acela dă şi suflet, şi cine dă văzduh, acela dă şi pâine. Copiii Tăi, Dăruitorule Milostive, aşteaptă de la Tine toate cele de trebuinţă. Cine va lumina feţele lor dimineaţa dacă nu Tu, cu lumina Ta? Cine va priveghea noaptea asupra răsuflării lor când dorm dacă nu Tu, Cel mai neobosit decât toţi străjerii?
Unde am putea să semănăm pâinea de zi cu zi dacă nu în ţarina Ta? Cu ce am putea să împrospătăm această ţarină dacă nu cu roua Ta cea de dimineaţă? Cum i-am da viaţă dacă nu cu lumina Ta şi cu văzduhul Tău? Cum am putea să mâncăm pâinea dacă nu cu gura pe care ne-ai făcut-o Tu?
Cum am putea să ne bucurăm şi să Îţi mulţumim că sântem hrăniţi, dacă nu prin duhul pe care l-ai suflat în noroiul lipsit de viaţă şi ai făcut din el minune, Tu, Cel mai minunat Artist?
Nu mă rog Ţie pentru pâinea mea, ci pentru pâinea noastră. Ce folos dacă am pâine numai eu, când fraţii mei flămânzesc împrejurul meu? Ar fi mai bine şi mai drept dacă s’ar lua de la mine o asemenea pâine amară a iubirii de sine; mai bine să rabd de foame împreună cu fraţii mei. Nu poate fi voia Ta să-ţi dea mulţumită un singur om, în timp ce sute Te blesteamă. Tatăl nostru, dă-ne nouă pâinea noastră, ca să Te slăvim într’un glas şi să ne amintim cu bucurie de Tatăl nostru Cel ceresc.
Nimeni afară de Tine nu are drept asupra zilei de mâine şi asupra pâinii de mâine, ci numai Tu şi aceia dintre locuitorii pământului pe care îi pofteşti Tu. Dacă e după voia Ta ca sfârşitul zilei de astăzi să fie linia despărţitoare dintre viaţa şi moartea mea, mă voi pleca în faţa voii Tale sfinte.
Dacă e voia Ta ca mâine să fiu din nou tovarăş de călătorie al marelui soare şi oaspete la masa Ta, voi da din nou mulţumită Ţie, precum o fac zi de zi. Şi mă voi pleca în faţa voii Tale iarăşi şi iarăşi, precum fac îngerii din cer, Dăruitorule al tuturor darurilor trupeşti şi duhovniceşti!” (Sf. Nicolae Velimirovici)
“Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;” (Matei 6, 12)
“Mai uşor este pentru om să greşească faţă de legile Tale decât să le înţeleagă, Tată. Dar pentru Tine nu-i uşor să ne ierţi greşelile dacă noi nu-i iertăm pe cei care greşesc faţă de noi. Fiindcă Tu ai întemeiat lumea pe măsură şi pe rânduială.
Cum ar putea echilibrul acesta să se păstreze în lume dacă ai avea o măsură pentru noi şi alta pentru aproapele nostru, sau dacă ne-ai da pâine în vreme ce noi dăm aproapelui nostru piatră, sau dacă ne-ai ierta păcatele în timp ce noi ne spânzurăm aproapele pentru greşelile sale?
Cum s’ar păstra atunci măsura şi rânduiala în lume, Păstrătorule al legii, Tată? Şi totuşi, Tu ne ierţi mai mult decât putem noi ierta fraţilor noştri. Noi spurcăm pământul în fiecare zi şi în fiecare noapte prin fărădelegile noastre, în timp ce Tu ne cercetezi în fiecare zi cu ochiul neîntunecat al soarelui Tău şi trimiţi în fiecare noapte iertarea Ta cea milostivă prin stele, luminoşii străjeri de la porţile curţii Tale, Împărătescule Tată al nostru!
Tu ne faci de ruşine în fiecare zi, Preamilostive: fiindcă atunci când aşteptăm pedeapsă, ne trimiţi milă; când aşteptăm tunetele Tale, ne trimiţi seară paşnică, şi când aşteptăm întuneric, ne trimiţi strălucirea soarelui. Tu eşti întotdeauna mai presus de păcatele noastre şi întotdeauna eşti măreţ în răbdarea Ta cea tăcută. Vai de nebunul care crede că Te tulbură cu vorbe hulitoare!
El e ca un copil care aruncă supărat un grăunte de nisip în mare, ca să împingă întreaga mare din locul său. Dar marea doar încreţeşte pielea sa pe deasupra şi prin puterea sa uriaşă întărâtă în continuare neputinţa-i copilărească şi supărată.
Iată, toate păcatele noastre sânt de obşte şi sântem cu toţii răspunzători pentru păcatele tuturor. Drept aceea, nu se află pe pământ oameni cu totul drepţi, fiindcă toţi drepţii au de luat asupra lor unele păcate ale păcătoşilor.
Greu e să fii om drept fără de prihană, fiindcă nu se află nici un drept care să nu poarte pe umerii săi măcar un păcătos. Dar fă-mă să înţeleg, Tată, cum se face că cu cât mai mult poartă pe umeri dreptul păcate ale păcătoşilor, cu atât este mai drept?
Tatăl nostru ceresc, Care trimiţi pâine de dimineaţa până seara copiilor Tăi şi primeşti greşelile lor ca plată, uşurează povara Drept-slăvitorilor şi luminează întunericul păcătoşilor!
Pământul este plin de păcate, dar este plin şi de rugăciuni; el este plin de rugăciunile drepţilor şi de deznădejdea păcătoşilor. Oare nu este deznădejdea începutul rugăciunii?
Tu trebuie să fii biruitor în cele din urmă. Împărăţia Ta se va întemeia pe rugăciunile drepţilor.
Voia Ta va ajunge lege pentru toţi oamenii, precum e deja lege pentru îngeri.
Şi atunci, de ce ar întârzia Tatăl nostru să ierte păcatele muritorilor, dând astfel pildă de milostivire şi de iertare?” (Sf. Nicolae Velimirovici)
“Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!” (Matei 6, 13)
“Cât de puţin îi trebuie omului ca să-şi întoarcă faţa de la Tine înspre idoli! El e împresurat de către ispite ca de un vifor, şi e neputincios ca spuma unui râu zbuciumat de munte. Dacă-i bogat, îndată cugetă că este deopotrivă cu Tine, sau Te pune mai prejos de el, sau îşi împodobeşte casa cu icoanele Tale ca şi cu nişte obiecte decorative.
Dacă răul bate la uşa lui, cade în ispita de a se tocmi cu Tine sau de a Te lepăda cu totul. Dacă îl chemi să se jertfească, se răzvrăteşte. Dacă-l trimiţi la moarte, tremură. Dacă-l îmbii cu toate desfătările pământului, e în primejdie să-şi otrăvească şi să-şi omoare propriul suflet. Dacă descoperi ochilor lui legile purtării Tale de grijă, el cârteşte: „Lumea e minunată şi în sine, şi fără Făcător.”
Ne umple de nelinişte lumina Ta, Luminate Tată al nostru, ca pe nişte fluturi de noapte. Când ne chemi la lumină, noi dăm fuga la întuneric; când sântem puşi în întuneric, căutăm lumină. Înaintea noastră se află mreaja multor căi, însă ne temem să mergem până la capăt pe vreuna din ele, fiindcă la orice capăt ne aşteaptă şi ne momesc ispite. Iar calea ce duce la Tine este tăiată de multe ispite şi de multe, multe prăpăstii.
Înainte să vină ispita asupra noastră, pare că ne urmezi ca un nor luminos, dar când ispita vine, dispari. Noi ne agităm tulburaţi şi ne punem întrebarea chinuitoare: când ne-am înşelat, atunci când am crezut că eşti de faţă sau atunci când am crezut că lipseşti? În toate ispitele noastre ne întrebăm: „Tu eşti Tatăl nostru?”
Toate ispitele noastre ne aduc în minte aceeaşi întrebare pe care tot ce este în jurul nostru ne-o aduce în minte în fiecare zi şi în fiecare noapte: Ce gândeşti despre Domnul? Unde este El şi cine este El? Eşti cu El sau eşti fără El?
Dă-mi putere, Tatăl şi Făcătorul meu, ca să pot în fiecare clipă, fie ea luminoasă ori întunecată, a vieţii mele, să răspund la fiecare ispită cu putinţă unul şi acelaşi lucru: Domnul este Domnul. El e acolo unde sânt eu şi acolo unde nu sânt eu.
Eu tind întotdeauna pătimaşa mea inimă către Dânsul şi mâinile mele către sfintele Lui veşminte ca un copil către Tatăl său Cel iubit. Cum aş putea trăi fără El? Asta ar însemna că pot să trăiesc în acelaşi timp şi fără mine însumi. Cum aş putea să fiu împotriva Lui? Asta ar însemna că sânt în acelaşi timp şi împotriva mea.
Fiul drept urmează tatălui său cu cinstire, pace şi bucurie. Suflă însuflarea Ta în sufletul nostru, Tată, ca să fim fii drepţi ai Tăi.” (Sf. Nicolae Velimirovici)
Cam atât pentru această seară.
Vă mulțumesc pentru răbdare.
(Claudiu Balan)