Ev. Matei, cap. 6, vers. 14-21 (marți, 10 iulie 2018). Adevăratele comori nu pot fi furate.
Dragilor, suntem la capitolul 6 al Evangheliei după Matei, la versetul 14.
Tocmai ce am terminat de discutat despre rugăciunea Tatăl Nostru. După această rugăciune, Domnul Hristos reia tema iertării din această rugăciune, și o accentuează:
“Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre.” (Matei 6, 14-15)
E simplu. E matematic. Totuși e important să știm că Sfântul Apostol Pavel ne spune că noi mângâiem pe ceilalți cu mângâierea pe care am primit-o de la Dumnezeu.
Noi iubim, pentru că mai întâi am fost iubiți, și am învățat iubirea, am experimentat iubirea.
Dumnezeu este cel care pornește acest lanț al iertării și al iubirii. De aceea Domnul primește cu drag pe orice păcătos care se întoarce la El. Domnul iartă toate păcatele, și curățește sufletul celui care a trăit până atunci o viață murdară, imorală. Dar uitați-vă ce lucrare extraordinară face Domnul astfel. Căci omul văzând cu câtă dragoste este primit în sânul Bisericii…. Simțind mângâierea harului în inima lui, e încredințat că a fost iertat. Simte că Dumnezeu l-a luat în brațe…. Și că nu-l va pedepsi pentru tot trecutul lui păcătos. Acest om se va simți îndatorat față de Dumnezeu.
Eu mă simt îndatorat față de Dumnezeu, căci și pe mine m-a primit la 19 ani,. după o tinerețe trăită în păcat. Și astăzi, am învățat să nu mai judec pe tinerii care cad în beții, desfrânări, vorbe urâte, certuri, neascultare de părinți, și altele ale tinereții.
Și simțindu-se îndatorat, va afla din Evanghelie: „să vă iubiți unul pe altul, așa cum Eu v-am iubit pe voi”. Va auzi din gura Domnului cum să-și iubească aproapele. Așa cum și el a fost iubit de Dumnezeu.
E ca o mamă care are 3 fii, care toată viața i-a iubit, iertat, i-a crescut și le-a purtat de grijă. Iar într-o zi mama e pe patul de moarte și le zice: Dragii mei, ați văzut cum m-am comportat eu față de voi? Ați văzut cum v-am purtat de grijă? Așa să faceți și voi unii față de alții. Și voi să vă iubiți unul pe altul. Si voi să vă iertați. Și voi să vă purtați de grijă. Dumnezeu e mama noastră cea îndurătoare… cu inima plină de mângâieri față de tot omul care este și vine în lume.
Deci să iertăm aproapelui nostru, pentru că Tatăl ne-a iertat nouă atât de multe… și încă ne iartă… și zilnic ne iartă… și nu ține cont greșelilor noastre ca un contabil, ci trece cu vederea pe cele mici, iar pe cele mari le rânduiește spre vindecare.
Dar dacă și după atât de multe mărturii de iubire a lui Dumnezeu față de noi, noi nu vrem să iertăm pe aproapele nostru,. atunci Dumnezeu va acționa pedagogic și ne va arăta cum este ca nici El să nu ne ierte. Vom vedea pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Și atunci ne va ustura… Atunci ni se va măsura,. așa cum am măsurat.
Dar țineți cont, șuvoiul de iubire, focul iubirii, are ca izvor Dumnezeirea. Virtutea nu are început. Spun Sfinții Părinți că virtutea există de când există și Dumnezeu. Bunătatea, iubirea, blândețea, adevărul sunt felul lui Dumnezeu de a fi. Și pentru că Dumnezeu nu are început, nici virtutea nu are început. Ele sunt din veșnicie… Și Dumnezeu Creatorul, odată ce ne-a adus la ființă, ni le-a transmis și nouă, ca să fim și noi ca El, buni și blânzi, și să rămânem așa în veșnicie.
Mergem mai departe.
“Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală” (Matei 6, 16-17)
Din păcate astăzi nu mai avem de a face cu astfel de atitudini. Foarte puțini oameni ajung să-și schimonosească fața ca să arate că postesc.
Ba dimpotrivă, spune Sf. Ioan Gură de Aur, că noi suntem și mai răi, adică: femeile își mânjesc fețele cu fel de fel de vopseluri (farduri, rimeluri, rujuri, etc.) ca să vâneze sufletele bărbaților spre păcat.
Postul nu este un scop în sine, ci un început pe scara virtuților. Prima treaptă spre dez-pătimire este postul. Postul de mâncare, adică. Și abia apoi de aici înainte, învățăm să ne înfrânăm și de la celelalte. Dacă nu putem să ne înfrânăm de la cele pe care le vedem, și le pipăim, cum oare vom putea să ne înfrănâm de la gândurile pe care nu le putem controla? Cum vom putea oare să ne ținem în frâu gândurile spre slavă deșartă, spre desfrânare, spre judecarea aproapelui, etc.?
Când postim, să fim veseli și liniștiți, ca și în celelalte zile.
“Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6, 18)
Dumnezeu vede efortul nostru, și va veni în ajutorul nostru cu Harul său. Răsplata la care se referă Domnul nu e una materială, ca un premiu acordat… Ci ne arată roadele postului în sufletul nostru. Prin post ne dezleagă Domnul de la patimile noastre.
Eu fără post, aproape că nu mă pot înfrâna. Când e post, parcă intru într-o zonă de salvare. Într-o zonă de siguranță… în care fără să fac mare lucru, mintea se așează liniștită în această rânduială. Și asta pentru că de ani de zile sunt în viața Bisericii… ca și voi poate… Și am înțeles, ce mult mă ajută postul.
Am înțeles că postind în perioadele rânduite de Dumnezeu în Biserică, Domnul ne învață să trăim așa și în afara postului. În post sunt mai liber, mai liniștit din partea patimilor.
Când ies din post, mintea mea începe să caute cele ale trupului… Căci știe că este dezlegare. Dar bucuria nu mai e aceeași la rugăciune… La slujbele Bisericii… și în viața de zi cu zi.
Răsplata Domnului pentru postul nostru este LIBERTATEA. Postul ne învață să fim LIBERI.
Ne dezleagă de patimi, așa cum țăranul dezleagă boul de la iesle și-l duce să se adape la izvorul cel limpede și rece al apei.
“Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.” (Matei 6, 19)
Vă aduceți aminte cu pilda bogatului căruia i-a rodit țarina? Că la sfârșit zice: așa se întâmplă cu cel ce nu în Dumnezeu se îmbogățește. Adică sufletul lui va fi luat de pe pământ, când nu se așteaptă, pe nepregătite.
Omul a fost creat să se îmbogățească în Dumnezeu. Să primească calitățile Creatorului și să le exercite și el. Vă aduceți aminte de Sfântul Apostol Pavel care spunea că ei apostolii, nimic nu au, dar pe toate le stăpânesc. Când omul e în comuniune cu Dumnezeu, de nimic nu se mai teme, și are încredere că Dumnezeu îi va da toate cele de folos.
Sfântul Părinte Nicolae Planas din Grecia, spunea că e păcat să avem bani adunați în conturi, averi adunate, căci asta înseamnă neîncredere în Dumnezeu. Cu acești bani am putea să-i ajutăm pe cei care sunt în nevoi. Și Domnul ne va răsplăti însutit aici pe pământ, și în ceruri.
Bogățiile pământești sunt supuse degradării. Automobilele se învechesc, ruginesc, se strică… Casele se degradează, se dărâmă… Trebuiesc permanent reînnoite…. vopsite, aranjate.. Bogățiile atrag atenția celorlalți… Te fac de invidiat… și chiar atacat de cei care îți râvnesc averile.
De aceea toate comorile pământești sunt râvnite de ceilalți, dar sunt și într-o continuă stare de degradare. Adevăratele comori sunt pentru toți oamenii. Sunt împărtășibile la infinit, și nu se termină niciodată.
Iubirea, adevărul, iertare, blândețea… ajutorul reciproc… Harul lui Dumnezeu. Adevăratele comori sunt ca focul care aprinde alte mii de lumânări și el nu se stinge
“Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.” (Matei 6, 20)
Adevăratele comori nu nasc invidia în aproapele nostru, căci ele ne pun mereu împreună… ne adună… ne unesc… ne fac frați. De aceea, adevăratele comori nu pot fi furate. Nimeni nu-ți poate fura blândețea și apoi să și-o împroprieze în ființa lui. Adevăratele comori nu sunt perisabile, degradabile, nu se sfârșesc niciodată… Căci așa cum vă spuneam mai sus, ele sunt virtuți, și virtuțile sunt veșnice, căci izvorăsc din Cel veșnic.
“Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” (Matei 6, 21)
Nu există comoară care să nu fie adunată cu inima. Toate comorile se adună cu inima… Căci din inimă pleacă setea de averi… lăcomia de bani, de slavă deșartă, de putere….
Deci comorile adunate, au în spate inimi care gâfâie… inimi care s-au strofocat să le adune. De aceea acolo unde este comoara noastră, acolo va fi și inima noastră. Îți vezi averile pământești degradându-se, așa va fi și inima ta. Căci inima ta, la ele a nădăjduit, de ele și-a lipit speranța. Este comoara ta în ceruri… acolo va nădăjdui și inima ta. La o observație atentă a sufletului vom vedea, că toate eforturile vieții noastre, toate ideile, toate planurile, au în spate inima noastră care a sperat ceva când le-a gândit… când le-a pus în practică… când a mișcat toată ființa noastră spre ele.
De aceea, e bine să observam cât din inima noastră e investită în cele pământești… și cât în cele cerești… cât din inima noastră nădăjduiește spre Domnul, spre Harul Său dulce, și cât spre cele ale lumii.
Eu, cât privește ființa mea, simt că mare parte din mine nădăjduiește spre cele lumești… Cerescul din mine ocupă o parte foarte mică.
Din păcate…
Cam atât pentru această seară.
Doamne ajută!
(Claudiu Balan)