Ev. Matei, cap. 6, vers. 1-8 (marți, 19 iunie 2018). Cui cere, dă-i!
Am ajuns la capitolul 6 din Evanghelia după Matei. Să începem:
“Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 6, 1)
Dragilor, unele traduceri zic: „faptele milosteniei” iar altele zic „faptele dreptăţii”. În original este grecescul „dreptate”, şi a fost tradus prin faptele dreptăţii. Prin dreptate înţelegem orice împlinire a poruncii lui Dumnezeu. Primul lucru la care trebuie să fim atenţi când împlinim o poruncă a lui Dumnezeu, este să n-o facem de ochii oamenilor. Cu scopul clar de a fi văzuţi de ei. Pentru a fi lăudaţi sau pentru a avea o imagine bună în ochii oamenilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur o numeşte: „această iubire furioasă de slava deşartă”. Slava deşartă îi atinge chiar şi pe cei care nu au alte patimi. Ba mai mult, patima slavei deşarte este atât de subtilă, încât are puterea să infecteze toate virtuţile noastre cu această dorinţă de a plăcea oamenilor. Sau de a face acele fapte având această motivaţie.
Spune Sf. Ioan că această patima nu se naşte la început în noi „numai după ce am făcut multe fapte sfinte”.
În acest discurs al capitolului 6 Domnul Iisus Hristos va vorbi despre milostenie, rugăciune şi post, fiindcă în aceste exerciţii ale virtuţii de obicei prinde rădăcini slava deşartă. Această fiară crudă, slava deşartă, intră în suflet pe nesimţite. De aceea trebuie să ne cercetăm mereu faptele, gândurile, voinţa, şi să vedem de ce vrem aşa, de ce am acţionat în acel mod.
Cred că nu este om care să nu fi fost, sau să nu fie, măcar într-o mică măsură afectat de această patimă. Suntem fiinţe sociale şi e firesc să relaţionăm unii cu alţii şi să ne vedem unii cu alţii, şi să ne vedem faptele unii altora. Dar Dumnezeu nu de acest lucru ne atenţionează. Cu siguranţă au fost şi vor fi multe situaţii în care nu ne vom putea ascunde faptele noastre. Ci ne atenţionează ca principala noastră motivaţie să nu fie dorinţa de a fi văzut de celălalt.
Gândiţi-vă ce urât ar fi să dăm milostenie unui sărac, nu din milă, din iubire, din compasiune faţă de suferinţa lui, ci din mândrie, folosindu-ne de el pentru a ne aranja nouă imaginea. Dumnezeu ştie care este adevărata motivaţie a faptei noastre. De aceea El nu se uită la faptele oamenilor ci la motivaţiile faptelor. Căci altfel Dumnezeu s-ar lăsa înşelat adesea de oameni. Care se linguşesc unii pe alţii prin cadouri, favoruri, doar doar vor obţine ceva pe viitor unul de la celălalt. Oamenii se manipulează unii pe alţii prin laude… de multe ori laude neadevărate, dar care au ca scop să gâdile orgoliul aproapelui, şi să-i moaie inima faţă de tine. Şi poate poate vei obţine de la el ceea ce vrei.
Noi oamenii am dezvoltat multe mecanisme de relaţionare bolnăvicioase unii cu alţii, şi Domnul le ştie pe toate, de aceea El nu se lasă intimidat când un om bogat împarte mii de lei în stânga şi în dreapta…
Ci vrea să afle în omul care face milostenie, dorinţa de a-şi ajuta aproapele, iubirea şi mila. Cine face milostenia de ochii aproapelui acela şi-a primit răsplata. Să fie văzut a căutat, asta a obţinut. Să nu mai aştepte altă răsplată de la Dumnezeu. Dumnezeu vrea să vindece şi sufletul nostru prin milostenia noastră. Uitaţi-vă ce rânduială frumoasă are Dumnezeu!
Eu îi dau celui necăjit o sacoşă cu mâncare, pentru că îi e foame. Dar Dumnezeu văzând buna dispoziţie a sufletului meu, care din dragoste oferă celuilalt darul, îmi răsplăteşte şi El mie. Ca nici eu să nu rămân „păgubit” cu ceea ce am oferit.
“Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor.” (Matei 6, 2)
Spune Sf. Ioan Gură de Aur că această trâmbiţă de care zice Domnul, nu este efectiv o trompetă cu care făţarnicii sunau înaintea lor pentru a-şi anunţa fapta cea bună, ci prin trâmbiţiă arată patima furioasă pe care o aveau ei de a fi văzuţi de lume. Slava deşartă, ca orice altă patimă, creşte cu cât îi dăm curs mai mult, cu cât o punem în faptă și de la faptă la faptă, vom ajunge din ce în ce mai împătimiţi de această patimă nebună, care ne fură răsplata dumnezeiască.
“Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Matei 6, 3)
Adică, fă întru ascuns, şi uită chiar şi tu de această faptă. Nu-ţi contoriza faptele bune. Contorizează-ţi păcatele şi patimile. Scriele pe foaie zilnic. În fiecare seară fă-ţi o listă cu păcatele pe care le-ai făcut în acea zi. Iar la sfârşitul lunii, fă un bilanţ, adună-le pe toate, şi mergi cu ele înaintea duhovnicului.
“Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6, 4)
Aşa cum Tatăl nostru stă în ascuns, aşa şi faptele noastre să fie făcut întru ascuns. Vrem să vadă ceilalţi oameni faptele noastre cele bune? Le vor vedea, dar la judecata universală. Atunci toate faptele noastre se vor da pe faţă. Şi cele bune şi cele rele. Şi vor vedea toţi oamenii ce a făcut fiecare. Dar până atunci, milostenia ta să o faci pentru a fi văzut doar de Dumnezeu. De Împăratul. De Regele nostru. E puţin lucru ca faptele noastre eroice să fie văzute de Dumnezeu şi de toate oştirile îngereşti, şi de toţi cei din ceruri? Nicidecum.
Domnul făgăduieşte răsplată tuturor celor ce fac faptele milosteniei întru ascuns. Ca să ne încurajeze să ne ajutăm mai des unii pe alţii. Căci aşa cum eu îl ajut pe cel necăjit, şi Domnul mă va ajuta pe mine când voi fi în nevoi. Cu cât voi fi mai prompt la cererea celui de lângă mine, cu atât Dumnezeu va fi mai prompt la cererile mele. Cu ce măsură măsor, aşa mi se va măsura.
Nu mă pot aşeza la masă ştiind că săracul de la colţul blocului nu are ce mânca la prânz… şi mă duc repede şi-i duc şi lui ceva, atunci şi Domnul se va grăbi să-mi întâmpine nevoile mele şi va rândui toate pentru mine ca să nu am nicio lipsă. Ce mare e milostenia!
Oh! Dacă aţi vedea cum vorbesc Sfinţii Părinţi despre această virtute!
Poate v-am mai zis…
Câte păcate iartă milostenia…
Cât bine aduce în suflet…
Ce punţi frumoase leagă între oameni…
Ce fel zideşte credinţa şi a celui ce dă şi a celui ce cere.
Cine are milă va fi miluit…
Cine milueşte permanent pe cel sărac, va fi miluit de Dumnezeu permanent… şi-l va scoate Domnul din toate necazurile lui.
Dacă vă zidiţi sufletul pe acest sentiment de milă faţă de suferinţa aproapelui, veţi vedea cum se lărgesc orizonturile inimii voastre. Spune Sf. Ap. Pavel: „Lărgiţi și voi inimile voastre!” (2 Co. 6, 13)
Milostenia deschide sufletul omului spre marea de suferinţă din întreaga umanitate, din acest moment. O suferinţă care ne afectează şi pe noi, şi la care suntem şi noi complici prin păcatele noastre. Ne facem rău unii altora în întreaga lume prin păcatele noastre. Fiecare moment în care facem binele, e moment în care ne facem bine unii altora… pe tot întinsul planetei.
Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este! Deschideţi-vă inima către tot omul în suferinţă! Şi veţi vedea cum Dumnezeu vă trimite Harul Său din belşug în inimile voastre.
Mergem mai departe.
“Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor.” (Matei 6, 5)
Când ne rugăm, să avem ca motivaţie întâlnirea cu Dumnezeu. Vorbirea directă cu El. Revărsarea sufletului nostru înaintea Domnului şi nu mândria de a fi văzuţi rugându-ne.
“Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6, 6)
Cămara de care zice Domnul are cel puţin 2 sensuri:
- La propriu, camera ta. Atunci când ne rugăm să închidem uşa camerei, să ne izolăm puţin de zgomotul casei şi de zgomotul de afară, ca să ne putem aduna gândurile şi să ne concetrăm la rugăciune.
- La figurat, inima ta.
Spun Sfinţii Părinţi că ne vom întâlni cu Dumnezeu în inima noastră. Căci de la botezul nostru, Domnul Iisus Hristos este în inima noastră. Şi prin lepădare treptată, pas cu pas, a patimilor, vom simţi din în ce mai mult Cine este în noi, şi ce lucrează. Căci dacă El a zis că împărăţia cerurilor este în inima noastră, atunci cum se poate împărăţie fără împărat?
Oriunde am fi pe acest pământ, şi orice am face, în oricât de mult rău s-ar sălăşui trupul nostru, sau în oricât de multe plăceri trupeşti, omul se poate retrage în inima lui câteva secunde pentru a se ruga.
Inima e locul cel mai intim din acest univers, în care nimeni nu ne poate împiedica să ne retragem pentru a ne întâlni cu Dumnezeu.
Inima, locul nunţii dintre Mirele-Hristos şi Mireasa-Sufletul nostru.
Inima, locul de taină al îmbrăţişării omului cu Dumnezeu.
Inima, locul descoperirii celor mai adânci taine ale Creaţiei de către Creator.
Inima, centrul vieţii omului, care primeşte în ea Viaţa-Hristos.
Retrageţi-vă oricât de des puteţi în inimă!
Cât mai des cu putinţă…
Rugăciunea inimii, „Doamne Iisuse Hristoase, milueşte-mă pe mine păcătosul” este invitaţia permanentă pe care i-o facem Creatorului în inima noastră.
“Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate.” (Matei 6, 7)
Spune Sf. Ioan Gură de Aur, că putem să ne rugăm mult ca timp, insistent, dar nu cu cuvinte multe şi deşarte.. Nu cu cuvinte care nu nasc nimic în om… Nu cu rugăciuni care trec pe lângă noi, fără să ne mişte sufletul. Ci cu rugăciuni scurte şi din inimă.
Patriarhul României, Daniel, povestea odată cum era acum vreo câţiva zeci de ani în cameră în străinătate cu Părintele Dumitru Stăniloae, marele teolog al Ortodoxiei. Erau la un congres teologic. Seara când s-au dus să se culce, studentul Daniel Ciobotea era foarte atent şi curios să vadă cum se va ruga marele teolog… cu ce cuvinte… cu ce expresii savante… A fost foarte surprins să-l audă pe părintele zicând: Doamne milueşte-mă! Doamne iartă-mă! Doamne fie-Ţi milă de noi… Doamne nu ne uita! Doamna am greşit…
Rugăciuni scurte şi smerite…fără teologie înaltă.
Înaintea lui Dumnezeu nu trebuie să filozofăm, să teologhisim, căci Domnul le ştie pe toate. Trebuie să ne facem cât mai mici şi să cerem cele de trebuinţă sufletului şi trupului nostru.
“Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.” (Matei 6,8)
Dacă Dumnezeu ştie ce urmează să cerem, de ce să-i mai cerem? Dacă Dumnezeu ştie toate ale noastre, ce rost mai au tânguirile şi cererile noastre?
„Aceasta o faceţi nu pentru a-L învăţa, ci pentru a-L pleca, ca să aveţi cu El o familiaritate divină prin înţelegerea continuă pe care o aveţi cu el în rugăciunile voastre, ca să vă smeriţi înaintea Lui şi să vă amintiţi adesea de păcatele voastre.” (Sf. Ioan Gură de Aur)
Ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu, pentru a ne împrieteni cu El. Pentru a nu uita că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de SUS este pogorând de la Tine Părintele Luminilor. Ne rugăm neîncetat, ca nu cumva să credem că prin noi înşine există, trăim, agonisim, suntem sănătoşi şi fericiţi….
Ne rugăm, ca să ne îndrăgostim de Dumnezeu şi să părăsim toate cele pământeşti.
Cam atât pentru această seară.
(Claudiu Balan)