Ev. Matei, cap. 5, vers. 5-8 (joi, 22 martie 2018). Fericirile.

Dragilor, continuăm în această seară cu fericirile, am ajuns la cea de 3-a din 9.

Vă reamintesc că suntem la capitolul 5 al Evangheliei după Matei.

Matei 5, 5: “Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.”

Mai întâi de toate vreau să înțelegeți că gândurile pe care vi le aduc despre aceste versete din Scriptură nu epuizează înțelesurile lor… Nici tâlcuirea Sf. Ioan Gură de Aur la aceste fericiri nu epuizează toate înțelesurile. Cuvântul Domnului este inepuizabil în înțelesuri și în conexiunile pe care le are cu rațiunile din om și din lume. De aceea, să nu vă mulțumiți doar cu ceea ce citiți aici, ci să căutați să aprofundați și mai mult cuvântul lui Dumnezeu, citind tâlcuirile și a altor sfinți și mai ales să aplicați, să împliniți poruncile Domnului din Evanghelie.

Cel mai bun mod de a înțelege cuvântul lui Dumnezeu este să-l împliniți în faptă. Asta vă va răspunde la mii de întrebări și vă va arăta SPLENDOAREA și INFINITA putere a poruncilor Domnului.

Suntem așadar la fericirea în care Domnul îi fericirește pe cei blânzi. Cine sunt acești oameni blânzi?Cum se comportă ei? Sunt oamenii care nu se mânie. Dar nu cei care nu se mânie deloc… Nu cei care sunt impasibili la tot ce se întâmplă. Nu o blândețe vecină cu indiferența. Ci spun Sfinții Părinți că aici e vorba de cei care au puterea să se mânie, să se supere, dar o fac numai când trebuie.

Chiar așa, când are omul voie să se mânie? Mânia este un instinct al omului. Lăsat de Dumnezeu în om ca o putere, pentru a folosi spre bine. Omul are această putere ca să se mânie față de răul din el, ca să stea împotriva a tot ce se lucrează rău în sufletul lui, și împotriva a toată ispita care vine de la lume și de la diavol. Și să se mânie și față de toate ispitile care vin de la trupul său.

Omul căzut, omul păcătos se folosește de mânie împotriva aproapelui, și uneori chiar împotriva binelui care i se face, sau a oamenilor buni care sunt în viața lui.

Dumnezeu fericește aici pe cei care se folosesc echilibrat de mânie, și după voia Sa. În Filocalie se spune că cei blânzi sunt acei oameni care nici nu se mai supără, nici nu se mai bucură, ci sunt ca Dumnezeu. Dumnezeu e neschimbat, este mereu fericit. Pe Dumnezeu nimic niciodată nu-L suprinde, nu-L întristează, nu-i schimbă starea. Asta nu înseamnă că avem un Dumnezeu monoton și trist. Nicidecum, El este Creatorul Veseliei, a Bucuriei, a culorilor în lume, a diversității infinite, și a tot FRUMOSUL.

Dumnezeul nostru este în afara oricărei ispite. Dumnezeu este neschimbat în toate. Așa ajung și cei ce vor să-și sfințească viața.  Sfinții, plini de Duhul Sfânt, ajung să nu se mai întristeze pentru nimic, dar nici să se mai bucure (excesiv).

Zicea Sf. Nicolae Velimirovici că hlizeala și hăhăitul nu sunt de la Dumnezeu. Râsul destrăbălat și zgomotos nu e în Duhul lui Dumnezeu. La fel nici tristețea și plânsul deznădăjduitor nu e de la Dumnezeu. De altfel, cel ce râde, nu poate râde la nesfârșit, firea nu-i va permite acest lucru, ci la un moment dat va trebui să se oprească. La fel și cel ce plânge, nu poate plânge la nesfârșit, firea nu-i permite, și la un moment dat se va opri. Oamenii lui Dumnezeu au un surâs blând pe față. Și nici nu hăhăie, nici nu se întristează. Ci mereu sunt liniștiți, cu fața senină și cu zâmbetul pe buze.

Despre aceștea se zice în Filocalie că au ajuns să aibă blândețe, adică să se încreadă atât de mult în Dumnezeu, încât să nu mai fie mișcați spre extreme de nimic din ceea ce se va întâmpla. Cei blânzi de care vorbește Filocalia sunt cei ce se încred în Dumnezeu total, și în toată lucrarea Lui în lume.

Cei blânzi vor moșteni pământul zice Domnul. De care pământ e vorba aici? Spune Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Teofilact al Bulgariei că aici e vorba chiar de pământul fizic, de parcelele de pământ. Sf. Ioan Gură de Aur spune că uneori Dumnezeu vorbește și de răsplătirile materiale, pentru a- mișca și sufletele celor „pământești”. Căci dacă ar vorbi doar de răsplătirile cerești pe care oamenii nu le văd, atunci unii ar putea zice că sunt doar vorbe.

Practic, puțin parafrazat, am putea spune așa: Fericiți cei blânzi că aceștia vor fi proprietari de multe parcele de pământ, de multe terenuri… Interesant cum observă Sf. Ioan Gură de Aur că cei iubitori de averi se luptă, păcălesc, mint, fac orice pentru a pune mâna pe bogății, și mai ales pe pământuri. Dar totuși Creatorul nostru ne spune că nu cei lacomi vor avea cele mai multe pământuri până la urmă, ci cei blânzi. Așa va lucra Dumnezeu în istorie ca până la urmă, pământul să ajungă în mâna celor blânzi.

Matei 5, 6: “Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.”

Ce este dreptatea de care vorbește aici Domnul? În Filocalie se spune că această dreptate este toată virtutea. Sunt oameni care sunt din fire foarte corecți. Și sunt deranjați și de cea mai mică nedreptate. Sunt oameni care sunt foarte atenți la tot ceea ce se întâmplă în jur și sancționează sau cer să se facă dreptate. Dar pe de altă parte există și oameni care sunt învățați să trăiască în compromisuri. Sunt învățați să fenteze legile statului, legile lui Dumnezeu, și să le folosească pe toate pentru interesul lor. Acest tip de oameni este în contrast evident cu cei care caută dreptatea.

Dar haideți să ne gândim puțin, ce este dreptatea în lume? Este oare cumva egalitatea? Suntem egali cu toții? Nicidecum. Din momentul zămislirii vieții noastre în pântecele mamei noastre trăim în condiții diferite și avem șanse diferite. De mici, unii au toate șansele, și unii parcă nu au niciuna. Unii se nasc bogați, alții săraci, unii sănătoși, alții bolnavi, unii primesc educație aleasă,. alții abia învață să scrie și să citească.

Sf. Nicolae Velimirovici spune că Dumnezeul nostru nu este Dumnezeul EGALITĂȚII, ci Dumnezeul iubirii. Inegalitățile extraordinare dintre oamenii de pe tot globul pământesc, pot fi folosite pentru a ne câștiga iubirea unii altora. Dacă am fi fost toți egali, având de toate, am fi trăit egoist, n-am fi avut nevoie unii de alții ca să trăim. Inegalitatea ne forțează să fim legații unii de alții, bogații de săraci și săracii de bogați.

Săracii așteaptă milă de la bogați și nu pot trăi fără oportunitățile care apare de la aceștia… Și bogații îi au ca slugi / angajați pe săraci, pe cei modești, și nu ar putea să-și crească și să-și păzească averile fără ei…

Trăim într-o lume a inegalității EVIDENTE și totuși știm că toți ar trebui prin fire să avem aceleași șanse, căci suntem cu toții copiii lui Dumnezeu. Ce este dreptatea aceasta după care unii tânjesc atât de mult?

Dreptatea lui Dumnezeu este toată lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu față de întreaga lume. Dreptatea lui Dumnezeu este iubirea Lui și lupta Lui permanentă de a ne uni, și a de ne face o familie. Dreptatea lui Dumnezeu sunt poruncile Lui: iubirea de aproapele, milostenia, cinstea, înfrânarea, rugăciunea, Sfintei Taine ale Bisericii,…

Dar observați că textul nu spune că fericiți cei ce păzesc dreptatea ci cei ce FLĂMÂNZESC după dreptate și însetează. Adică și-o doresc foarte mult.

Dacă ați fi trăit vreodată sentimentul de foame, ați fi observat că la un moment dat tot trupul simte foamea. Fiecare părticică a trupului nostru vrea ceva de mâncare….  Simți foamea până-n unghiile de la mâini și de la picioare. Căci știi că mâncarea e viața ta… și fără ea ești mort.

De aceea expresia „flămânzesc și însetoșează” înseamnă că-și doresc dreptatea foarte mult, cu tot trupul și sufletul lor.

E ca și cum Domnul ar spune: Pentru toți aceea dintre voi întristați pentru răul din lume, stați liniștiți! va veni o zi când toate își vor primi răsplata lor, și toate vor fi așezate așa cum trebuie.

În acea zi, după a doua venire a Domnului pe pământ, după judecata universală, nu va mai există răutate, ispită, gânduri ascunse, putere a diavolului… ci doar Dumnezeu în toți și în toate.

Cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate sunt cei care speră că va veni o zi în care Domnul va reașeza toate și bucurie va fi în lume, și va șterge lacrima de orice obraz, și vom fi toți UNA, și nu va mai exista între noi ură, și luptă după cele materiale, ci doar bucurie în Duhul Sfânt.

Matei 5, 7: “Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.”

O lege dumnezeiască: miuești, vei fi miluit. Faci bine, ți se va face bine. Faci bine azi, ți se va face bine mâine. Îl ajuți azi pe Andrei, mâine te va ajuta pe tine Florin. Cu ce măsură măsori, cu aceea ți se va măsura. Miluești azi pe un sărac, vei fi și tu într-un moment al vieții în postura de a fi miluit de altul…

Dar spune Sf. Ioan Gură de Aur că răsplata omenească e una, dar aici e vorba de Dumnezeu care miluește Dacă noi am făcut milă cu cineva, cu cât mai mult Domnul va face milă cu noi. Dar nu în aceeași măsură… ci însutit… înmiit… Căci Domnul covârșește pe om cu darurile Sale și dă din belșug….

Dar dacă nu putem face milostenie cu ceva de mâncare, cu o haină, cu un lucru material, putem face cu un cuvânt bun. Cu o mângâiere… Dacă nici atât nu putem face la un moment dat, atunci măcar să vărsăm o lacrimă pentru cel în nevoie…. Să ne rugăm Domnului pentru el…

Toate scrierile Sfinților Părinți, toate zecile de mii de pagini care s-au scris în TEOLOGIA ORTODOXĂ vorbesc atât de frumos de milostenie! Practic, din ceea ce știu eu, smerenia și milostenia sunt cele mai lăudate de sfinți în toate scrierile lor. Cine miluește pe cel sărac, sau pe aproapele său, oricine ar fi acela… câtă răsplată va primi de Dumnezeu!

Milostenia iartă noian de păcate! Nu putem vorbi de o viață duhovnicească fără a fi milostivi. Pe cel milostiv îl doare inima pentru cel în nevoie. Împlinește astfel porunca de a-și iubi aproapele ca pe sine însuși. Cel milostiv e asemenea Domnului, Izvorul milei și al îndurărilor.

Fiți dar milostivi, precum Tatăl vostru Cel din Ceruri Milostiv este !

Matei 5, 8: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.”

Cine sunt cei curați cu inima? Cei ce nu se știu vinovați cu nimic înaintea Domnului. Cei ce nu sunt mustrați de conștiința lor. Cei ce pururea încearcă să trăiască după voia Domnului. Aceste 9 fericiri sunt și ca niște trepte ale virtuților. Și e bine să le vedeți de la prima, care începe cu smerenia, până la ultima care este suferința pentru Hristos, ca pe niște scări care ne duc către Dumnezeu.

Scări care ne trec prin curățirea de patimi și ne duc la iluminare… la îndumnezeire.

Cei smeriți, cei blânzi, cei milostivi, pot ajunge să-l vadă pe Dumnezeu. Ce răsplată mai mare este decât a-L vedea pe Dumnezeu? Ce bucurie mai mare poate să aibă omul?

Sunt atâția sfinți care l-au văzut pe Domnul Iisus Hristos față către față și au vorbit cu El ca și cu un prieten. Sunt atâția care au văzut-o pe Maica Domnului. Și aceste întâlniri le-au schimbat viața. Le-au rămas adânc întipărite în suflet. Și au contemplat o viață la acea întâlnire.

Cei curați cu inima se găsesc rar. Dumnezeu știe cât de puțini sunt ei în neamul românesc și în lume. Dar sunt puțini, nu pentru că e Domnul rău și nu se arată oricui, ci pentru că nu suntem noi râvnitori. Pentru că nu ne dorim noi curățirea inimii.

Cei curați cu inima se vor întâlni cu Dumnezeu chiar în inima lor. Căci omul a fost creat să fie BISERICĂ a lui Dumnezeu. Loc de sălășluire a Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Să râvniți la curăția inimii! Să râvniți la o conștiință curată! La o viață neîntinată.

Cei curați cu inima sunt cei care au ca izvor al plăcerilor pe Dumnezeu, nu mâncarea, băutura, distracția, desfrânarea…

Pentru ei Domnul e bucuria bucuriilor… Domnul e COMOARA pe care o râvnesc secundă de secundă…

O râvnesc și o vânează…

Cum?

Cu răbdate, cu rugăciune, cu smerenie…

Cam atât pentru această seară.

Doamne ajută!

(Claudiu Balan)