Ev. Matei capitolul 13, vers. 31-35. Grăuntele de muștare din parabola Domnului este căutarea sensului vieții
Dragilor, continuăm cu Evanghelia după Matei, capitolul 13, cu următoarea parabolă.
- O altă pildă le-a pus înainte, zicând: Împărăţia cerurilor este asemenea grăuntelui de muştar, pe care, luându-l, omul l-a semănat în ţarina sa,
- Şi care este mai mic decât toate seminţele, dar când a crescut este mai mare decât toate legumele şi se face pom, încât vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile lui.
Grăuntele de muștar este propovăduirea și Apostolii, că puțin părând a fi au cuprins lumea toată. Încât „păsările cerului” adică cei cu mintea despovărată de patimi și zburătoare la cele de Sus, se odihnesc într-înșii.
Grăuntele de muștare este și căutarea sensului vieții. Este setea după Dumnezeu. Este dorința de a fi împlinit și mulțumit cu toate ale vieții. Dar toate au ca sursă pe dătătorul binelui, pe Dumnezeu. Cine începe să caute pe Dumnezeu, începe să simtă lumina în inima lui. Și luminându-se vrea să cuprindă și mai multă lumină. Și începe inima lui să se „rănească” de Harul lui Dumnezeu, să guste dulceața împărăției. Apoi simte că dulceața duhovnicească nu este compatibilă cu cele ale lumii în care se află, și trebuie să renunțe la una din ele.
Și începe să renunțe la cele lumești…. și se avântă spre Dumnezeu…. Și astfel ceea ce la început părea așa o simplă căutare a inimii, începe să-ți transforme toată viața în bine…. Căutarea lui Dumnezeu începe să te modeleze. Brațele iubitoare ale Creatorului devin mult mai dulci și de dorit decât plăcerile lumii și stilul ei de viață. Grăuntele de muștar începe să crească atât de mult, încât omul începe să se afle pe sine în interiorul lui, și pe Dumnezeu în același timp, tot în interior.
Omul care caută viața duhovnicească, începe să vadă altfel lumea…. cu ochii lui Hristos, nu cu cei înegriți ai patimilor. Și unii, ajung să lepede toate ale lumii și să se răstignească pentru lume intrând în monahism. Pentru că nu mai pot trăi altfel, decât rugându-se des, lăudând pe Dumnezeu în biserică, mărturisindu-și păcatele, împărtășindu-se cu Trupul și Sângele Domnului….
Ce paradox! Un mic grăunte… dar un rod atât de mare. Grăuntele de muștar este căutarea împărăției cerurilor de către om. Este căutarea permanentă a lui Dumnezeu. Zic sfinții părinți că noi oamenii avem în noi sentimentul religios, și e într-un fel ca un reflex al firii…. așa suntem zidiți….
Și într-un fel sau altul îi vom da curs acestui sentiment religios din noi prin fapte. Dacă nu ne vom închina lui Dumnezeu, atunci vom ajunge să ne închinăm oamenilor, obiectelor sau îngerilor căzuți. Așa cum fără mâncare nu putem trăi, la fel fără aer, fără apă, la fel nu putem trăi fără să dăm curs acestui sentiment religios din noi…. Suntem creați ca să căutăm ceva mai presus de noi și să știm toate…să cercetăm toate… Și să ne minunăm de ce am aflat….
Să ne bucurăm de alții și să împărtășim și cu ei ce am aflat. Dacă nu ne bucurăm de Dumnezeu, de Creația Lui, de oamenii dragi, de toate tainele acestei lumi, atunci vom ajunge să facem idoli din cele ce ne înconjoară. Și fără să știm, sentimentul religios din noi va lua forma idolatrizării banilor, a puterii pe care ți-o dau asupra oamenilor, a plăcerilor pe care le poți cumpăra. Sau vom ajunge să idolatrizăm alți oameni: vedete, artiști, scriitori, mari oameni ai lumii….
Sentimentul religios e pus în noi de Creator, așa cum o dronă care zboară telecomandată sus în aer, când depășește limita de acțiune a telecomenzii, se întoarce singură automat la bază. De ce? Pentru că altfel stăpânul ar pierde drona, și ea ar zbura în aer singură, fără sens, fără a mai fi controlată.
Acest mecanism de întoarcere la bază este pus, într-un fel sau altul și în noi, și asta pentru ca omul în toate peregrinările lui, rătăcirile, să simtă că ceva e în neregulă și să simtă un mare dor de a se întoarce acasă. Grăuntele de muștar semănat în țarină este într-un fel „chipul lui Dumnezeu” după care omul a fost creat, și tânjește permanent spre asemănarea cu el.
Căci asta suntem. Am fost creați ca să evoluăm spre Creator. Spune Sf. Maxim Mărturisitorul că nu există nimic care să nu se miște. Totul este în mișcare. Timpul însuși dă prima dimensiune a mișcării. Căci am apărut de undeva și mergem spre undeva, chiar dacă vrem sau nu, timpul trece… consecințele trecerii timpului le observăm în noi, și nu putem fi insensibili la acest aspect.
Întrebarea vine firesc: Eu pentru ce exist? Ce se va întâmpla cu mine? În brațele iubitoare ale Mântuitorului Hristos și ale Maicii Sale cele Preacurate găsim acest răspuns, și setea din noi se aprinde și mai mult…. Și cine L-a cunoscut pe Dumnezeu nu mai poate fi ca la început!
- Altă pildă le-a spus lor: Asemenea este împărăţia cerurilor aluatului pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată.
Termenii poate sunt puțin ambigui. Asta dacă nu știm cum se face pâinea. Pâinea are nevoie de drojdie sau maia ca să crească, ca să dospească. Dar dacă luăm doar câteva grame de aluat și-l punem într-un castron cu făină, atunci aluatul va îngloba în sine toată făina și va crește. Practic aluatul va uni toate firele / părticelele de făină, care stau într-un fel despărțite.
Aluatul împărăției cerurilor nu e un premiu pentru cei buni ci un liant pentru întreaga familie a lui Hristos. Când Hristos pescuiește la sine un om, și-i schimbă viața, nu-l pregătește doar să primească toate bunătățile cerești, ci-l face și pe el pescar de oameni, într-un fel. Prin viața lui curată și faptele lui bune atrage și pe alții la Sine. Orice om care este adus la Hristos este un alt far al credinței care luminează lumea. Este o altă porta voce a adevărului. Este un alt liant al familiei celor aleși.
Aluat numesc unii propovăduirea împărăției cerurilor, iar cele 3 măsuri sunt cele 3 puteri ale sufletului: cuvântarea (cugetarea), mânia și pofta. Iar „femeia” este sufletul care a ascuns propovăduirea întru toate puterile sale sufletești și s-a amestecat și s-a dospit și s-a sfințit cu totul de această propovăduire.
Că se cuvine în întregime să dospim și să ne preschimbăm spre cele dumnezeiești, căci zice: „până ce s-a dospit toată.”
- Toate acestea le-a vorbit Iisus mulţimilor în pilde, şi fără pildă nu le grăia nimic,
- Ca să se împlinească ce s-a spus prin proorocul care zice: „Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la întemeierea lumii”.
Cam atât pentru această seară.
(Claudiu Balan)
