Cartea lui Iov (capitolul 3) Suferința lui Iov este ca o jertfă totală a ființei lui. (marți, 4 dec. 2018)
Dragilor, în această seară continuăm Cartea lui Iov. De săptămâna viitoare începe imnele Sfântului Efrem Sirul la Nașterea Domnului. Cartea lui Iov nu o vom termina, dar o continuăm după sărbători, cu ajutorul Domnului.
Am ajuns la capitolul 2, versetul 11.
„Iar trei prieteni ai lui Iov au aflat despre toate aceste nenorociri care dăduseră peste el şi au venit fiecare din ţara lui şi ei erau: Elifaz din Teman, Bildad din Şuah şi Ţofar din Naamah. Ei se înţeleseseră împreună să vină să împărtăşească durerea lui şi să-l mângâie.” (Iov 2, 11)
După discuția pe care o are cu femeie sa, Scriptura ne arată cum Iov este vizitat de 3 prieteni. Traducerea din care citează Sf. Ioan Gură de Aur ne spună că Elifaz era regele temanilor, Baldad, stăpânul sauheilor, și Sofar, regele mineilor.
Când Iov era întru cinste, avea drept prieteni și oameni de vază, stăpâni ai altor ținuturi vecine. Observați cum spune Scriptura: că ei s-au înțeles să vină împreună, pentru a mângâia durerea lui Iov. Acest aspect e foarte important, căci îi veți vedea pe aceștia 3 stându-i împotrivă puternic lui Iov, susținându-și punctul de vedere… și arătând prin toate argumentele lor că pedeapsa lui Iov este de la Dumnezeu, și merită toate cele ce au venit peste el, căci ceva trebuie să fi făcut… altfel nu s-ar fi întâmplat toate acestea.
Vor să-l mângâie, dar în același timp susțin și „adevărul”, sau ceea ce lor li se pare a fi dreptate. Din discuțiile ce vor urma veți înțelege cât de „nepătrunse” sunt căile Domnului pentru oameni… cât de paradoxal lucrează… cât de departe sunt gândurile Lui de gândurile noastre.
Până la urma toată cartea lui Iov se rezumă la aceasta: suferința pe nedrept a unui om, introducând în poporul lui Israel și în lumea întreagă pregătirea pentru venirea lui Dumnezeu ca om în lume, care va suferi pe nedrept pentru întreaga lume.
„Şi când ei şi-au ridicat ochii de departe nu l-au mai recunoscut. Atunci au slobozit glasurile lor, s-au tânguit şi şi-au sfâşiat fiecare veşmântul şi şi-au presărat capul cu ţărână.” (Iov 2, 12)
Știindu-l pe Iov întru multă cinste, s-au mirat foarte de felul în care ajunsese. Zice Sf. Ioan că lui Iov îi era mai mult de rușinea cu care-l priveau ceilalți, decât de suferința în sine. Un alt aspect esențial pe care-l despre Sf. Ioan Gură de Aur: „Chinurile noastre devin mai mari atunci când vedem fericirea altora.”
Iov, văzându-și prietenii cu care de atâtea ori s-a bucurat, se întristează și mai mult pentru situația lui.
„Apoi au şezut pe pământ, lângă el, şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună nici un cuvânt, căci vedeau cât este de mare durerea lui.” (Iov 2, 13)
Observați ce frumos! Acești 3 prieteni, i-au atitudine de doliu / de multă tristețe, și se așează pe pământ lângă el, fără să zică nimic. Și stau așa 7 zile și 7 nopți. Fără să spună nimic. Ce poți spune cuiva care este în atât de multă durere? Cu ce-l poți mângâia pe cel ce și-a pierdut 10 copii deodată ? Cu nimic.
Dar apropiindu-te și stând lângă el, ei de fapt participă cum pot la suferința fratelui lor. Să luăm și noi aminte! Uneori e bine să vii și să stai lângă fratele tău… chiar fără să zici nimic… sau fără să-l întrebi despre suferința lui, și asta îl va alina.
Zice Sf. Ioan că nu numai prietenii lui suferea, ci și cei pe care el i-a ajutat atât vreme. Săracii care au primit milostenie, orfanii, văduvele cărora le-a fost liman și adăpost, se întristează de binefăcătorul lor. Din 2 motive: că a ajuns așa de rău cel ce avea un suflet atât de bun, și că pe viitor nu mai nădăjduiesc să primească nimic de la el.
Durerea lui Iov este mai mare decât orice mângâiere prin cuvânt.
Începem capitolul 3. De aici înainte urmează 39 de capitole de discuții între Iov și prietenii lui și între Iov și Dumnezeu. Urmează câteva discursuri captivante… unele din ele încadrându-se în cele mai frumoase discursuri din Sfânta Scriptură.
Vă recomand să citiți toată cartea lui Iov, cu răbdare, cu creionul în mână, și să trageți învățături.
Dar și cu un sfânt părinte lângă voi care să vă ghideze în acest drum.
- După aceea, Iov a deschis gura sa şi a blestemat ziua în care s-a născut.
- Şi Iov a vorbit şi a zis:
- „Piară ziua în care m-am născut şi noaptea care a zis: un prunc de parte bărbătească s-a zămislit!
- Ziua aceea să se facă întuneric şi Domnului din cer să nu-I pese de ea şi lumina să n-o mai lumineze.
- Bezna şi umbra morţii s-o cotropească, norii s-o învăluiască şi toate negurile s-o înspăimânte!
- Întunericul să cuprindă noaptea aceea şi să nu mai fie pusă în zilele anului şi în socoteala lunilor să nu mai intre!
- Pustie să rămână noaptea aceea şi nici o bucurie să nu pătrundă în ea!
- Blestemată să fie de către cei ce blesteamă zilele, de către cei ce ştiu să descânte Leviatanul.
- Să se întunece stelele revărsatului zorilor ei; să aştepte lumina şi nimic să nu vină şi să nu mai vadă genele aurorei,
- Pentru că n-a închis pântecele care m-a zămislit şi n-a ascuns durerea dinaintea ochilor mei.
Pare că Iov cârtește. Pare că Iov în tristețea și deznădejdea lui, începe să-și blesteme viața. Cuvintele lui vin dintr-un cuget tulburat și deznădăjduit. Dar totuși nu blesteamă pe Dumnezeu. În Sfânta Scriptură au mai fost și alții care, în necaz fiind, au strigat de multă durere.
Solomon spune: „Şi am fericit pe cei ce au murit în vremi străvechi mai mult decât pe cei vii care sunt acum în viaţă. Iar mai fericit şi decât unii şi decât alţii este cel ce n-a venit pe lume, cel care n-a văzut faptele cele rele care se săvârşesc sub soare.” (Eclesiastul 4, 2-3)
David zice: „Iar eu am zis întru uimirea mea: Lepădat sunt de la faţa ochilor Tăi.” (Ps. 30, 23)
Moise zice: „Dacă faci aşa cu mine, atunci mai bine omoară-mă, de am aflat milă înaintea ochilor Tăi, ca să nu mai văd necazul acesta”.” (Numerii 11, 15)
Ieremia zice: „Blestemată fie ziua în care m-am născut, ziua în care m-a născut maică-mea să nu fie binecuvântată.”
Aceste cuvinte ale lui Iov, ca și cele ale lui Solomon, Moise, David și Ieremia, sunt ale deznădejdii, nu ale răutății sau vreunei hule. Interesant că, Dumnezeu l-a îndreptățit pe Iov încă de la început. Adică l-a arătat DREPT. Știind prin toate câte va trece. Cu toată tulburarea lui Iov, cu toate cuvintele deznădejdii lui, Domnul a considerat că nu a păcătuit… și că orice om în postura lui Iov, ar fi căzut acuzând pe Dumnezeu.
Una din cheile înțelegerii următoarelor discursuri este și aceasta: în toate câte va spune, Iov nu va greși, dar va da curs durerii din inima sa..
Suferința așteptării… răbdarea cea multă de a aștepta ajutorul Domnului, îl fac să creadă că acest ajutor poate nu mai vine.
- De ce n-am murit când eram în sânul mamei mele? Şi nu mi-am dat duhul, ieşind din pântecele ei?
- De ce m-au primit cei doi genunchi şi de ce cei doi sâni mi-au dat să sug?
- Căci acum aş sta culcat şi liniştit, aş dormi şi m-aş odihni,
- Cu împăraţii şi cu dregătorii pământului, care şi-au zidit morminte în singurătate,
- Sau cu domnitorii care umplu de aur şi de argint casele lor.
- Sau de ce n-am fost o stârpitură aruncată şi ascunsă, ca acei prunci care n-au apucat să vadă lumina?
- Acolo cei nelegiuiţi se astâmpără şi cei împovăraţi se odihnesc.
- Acolo cei ce poartă lanţuri ajung la liman de pace şi nu mai aud glasul paznicului.
- Mic şi mare acolo sunt tot una şi robul a scăpat de stăpânul său.
Începe o pledoarie despre moarte. Urmează o adevărată filozofie a morții… a sensului morții pentru oameni. Iov vede moartea acum ca pe o salvare…. Dar totuși nu se sinucide.
Câți oameni, în suferința și pierderile lui mari, nu ar cocheta măcar o secundă cu gândul sinuciderii? Iov, n-a spus aceasta niciodată, respectând viața primită de la Creator, și acceptându-i cursul. Căci Dumnezeu dă viață și El o ia când vrea. Moartea este dezlegarea tuturor chinurilor. Moartea era dorită de Iov… dar observați că nu se vorbește de o viață de după moarte. Nu se spune nimic de o împărăție a cerurilor…. Ci doar de a sta culcat și de liniște….
Toți cei ce au murit înainte de venirea lui Hristos, nu au cunoscut raiul. De aceea, moartea era pentru ei… o fatalitate. Observați că nu se spune niciun gând de înviere. Ci de o veșnică odihnă…. o odhnă liniștită… în pământ alături de strămoși. Oricum mai de dorit decât suferința de pe pământ.
În suferință fiind, omul ajunge rapid la întrebările esențiale ale vieții. Există viață de după moarte? Întrebare la care urma Domnul să răspundă prin Evanghelia Sa.
De aceea zice Domnul apostolilor: mergeți și spuneți tuturor că s-a apropiat împărăția cerurilor!
Căci ei nu avea așa ceva.. Ei nu știau de o astfel de împărăție și viață veșnică de după moarte! Iisus Hristos aduce cea mai bună veste de când a apărut umanitatea: că omul după ce moare, nu e mort, ci înviază!
Iov se compară pe sine cu un copil avortat… Mai degrabă să fie alături de acești copii avortați în pământ, decât în suferința aceasta.
Moartea șterge toate inegalitățile sociale… zice Iov. După moarte, omul nu mai lucrează răul, căci e în pământ, și nu mai are cum, zice Iov. Moartea aduce amnistia tuturor pedepselor, și cei întemnițați sunt „liberi”, la fel de „liberi” ca și împărații și bogații pământului, care sunt în același loc cu ei… în pământ. Mic și mare sunt tot una. În moarte robul scapă de sclavia la stăpân.
Moarte este văzută ca o eliberare… deși perspectiva morții lor este una întunecoasă. Și totuși e dorită. Moartea este necesară omului. Dacă n-am muri, am permanentiza starea noastră de păcat înveșnicind-o. Și cei desfrânați ar ajunge atât de desfrânați. Și cei bătăuși ar ajunge atât de violenți. Moartea, pune stop lucrării răului în om.
Moartea, oprește boala să mai macine din trup și să ne aducă suferință… Boala fiind urmare a păcatului. Moartea pune capăt păcatului odată pentru totdeauna. După ce vom trece toți prin moarte, nu va mai exista păcat. Moartea ridică un văl de pe ochii tuturor… și le arată pe toate așa cum sunt. Acum vedem lumea, fiecare cu ochelarii sufletului nostru…
Ochelari de multe ori încețoșați și distorsionați de preconcepțiile și păcatele noastre.
- Pentru ce dă Dumnezeu lumina vieţii celui nenorocit şi zile celor cu sufletul amărât;
- Celor ce aşteaptă moartea, şi ea nu vine, şi care scormonesc după ea mai mult ca după o comoară;
- Celor ce se bucură cu bucurie mare şi sunt plini de fericire, fiindcă au găsit un mormânt;
- Celui care nu ştie încotro să meargă şi pe care îl îngrădeşte Dumnezeu de jur-împrejur?
- Gemetele mele sunt pâinea mea şi vaietele mele curg ca apa.
- De ceea ce mă tem, aceea mi se întâmplă şi de ceea ce mi-e frică tocmai de aceea am parte.
- N-am nici tihnă, nici odihnă, nu-mi găsesc nici o pace şi zbuciumul mă stăpâneşte”.
Iată întrebarea cheia a cărții: Pentru ce dă Dumnezeu lumina vieţii celui nenorocit şi zile celor cu sufletul amărât?
De ce suferă omul pe pământ? Care este sensul suferinței? De ce suferă cel drept, dacă cu nimic a greșit? De ce îngăduie Dumnezeu omului să îngăduie pe nedrept?
Iov spune ironic, că după o viață fericită, plină de bucurii, totul se termină într-un mormânt. De ce? Pentru că Adam a păcătuit, și a cunoscut moartea.
Ultimele 3 versete arată suferința groaznică și permanentă: Gemetele mele sunt pâinea mea şi vaietele mele curg ca apa. Lui Iov i s-a întâmplat exact acel lucru de care se temea. Nu are tihnă, nici odihnă, nu are pace și e permanent zbuciumat. Războiul gândurilor s-a arătat a fi mai greu decât suferințele îndurate până atunci. Sufletul se topea mai mult de chinuri decât trupul său.
Suferința lui Iov este ca o jertfă totală a ființei lui. Ca o ardere de tot pentru Dumnezeu. Iov practic își jertfește și trupul și sufletul în focul suferinței și al răbdării.
Cu ce va răsplăti Dumnezeu această jertfă mare, totală a lui Iov?
Îl va arăta dascăl al răbdării și credinței nezdruncinate în Dumnezeu, pentru toată umanitatea de aici înainte. Iar Dumnezeu va arăta prin Iov, că va veni Mesia, care se va da jertfă, trup și suflet, pentru întreaga lume…. ca să ne scoată din moarte.
Și lui Mesia, lui Iisus Hristos, Dumnezeu îi va răsplăti așezându-L de-a dreapta Sa întru slavă.
Cam atât pentru această seară.
(Claudiu Balan)