Ev. Matei capitolul 11, vers. 25-30. Jugul lui Hristos e mult mai ușor decât jugul păcatului.

Dragilor, în această seară vom continua cu Evanghelia după Matei. Am ajuns la capitolul 11, versetul 25.

Vă reamintesc că suntem în acel discurs al Mântuitorului Hristos despre Sfântul Ioan Botezătorul și apoi despre Sine Însuși. E interesant că Domnul încearcă să ridice mintea celor care-L ascultă și pleacă de la măreția și tăria lui Ioan, pentru ca ușor să le arate pe cine au în față.

E un mare paradox aici. Cum să-L ai în față pe Dumnezeu și să nu-L cunoști? Cum să se facă Dumnezeu om și tu să nu-ți dai seama că în persoana din fața ta e ceva mai mult decât un om?

Poate vă gândiți că dacă am fi fost noi în acele vremuri, L-am fi recunoscut pe Dumnezeu în Iisus Hristos…. E o mândria să afirmăm aceasta, și știți de ce? Gândiți-vă că Domnul când a urcat pe Muntele Tabor ca să-și arate dumnezeirea Sa a luat doar 3 apostoli cu El. Nu pe toți 12… nu și pe ceilalți ucenici… Pe niciun om de rând… Deși erau destui care credeau în El, și-L apreciau cu inimă sinceră.

Ce arată acest lucru? Puțini ar fi văzut / înțeles Dumnezeirea lui Hristos dacă ar fi urcat în Muntele Tabor și l-ar fi văzut pe Domnul schimbându-se la față. Probabil că foarte puțini dintre noi sau aproape nimeni, ar fi putut vedea această taină. De ce? Poate pentru că Dumnezeu se descoperă celor curați cu inima! Celor râvnitori ca Petru și care ard pentru Dumnezeu… Celor curați, simpli și frumoși la suflet ca Ioan, ucenicul cel iubit… Celor dârzi și statornici ca Iacob….

Revenim la discursul Domnului către evrei:

În vremea aceea, luând Iisus cuvântul, a zis: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. (Mat. 11:25)

După ce Domnul în multe feluri încercase să-i convingă pe evrei că El este nu doar fiul teslarului Iosif, și nu doar un ales al lui Dumnezeu, sau un profet, ci mult mai mult decât atât…. îi mustră într-un fel… Prin rugăciunea pe care o ridică către Tatăl, El mulțumește că a ascuns aceste mari taine ale mântuirii de cei înțelepți.

Dar asta nu înseamnă că Domnul se bucură de răul celor înțelepți. Nicidecum. Iar pe cei care îi numește de fapt înțelepți nu sunt înțelepți, ci se cred ei înșiși înțelepți și sunt plini de mândrie, zice Sf. Ioan Gură de Aur. Domnul se bucură că Tatăl a descoperit aceste mari taine ale mântuirii pruncilor. Adică cui? Celor smeriți… celor considerați proști… neînțelepți.

În poporul român noi înțelegem bine aceste lucruri, căci de multe ori înțelepciunea țăranului simplu e mai adâncă decât filozofările și cugetările profesorilor universitari și a minților luminate.

În Evanghelia după Luca se vede că Domnul spune aceste vorbe după ce apostolii se întorc, trimiși fiind de Domnul la propovăduire, și se bucură că duhurile necurate îi ascultă și ies din oameni. Dar aceste vorbe, au în spate și următorul înțeles: duhurile rele ascultă de apostoli, pentru că Hristos le-a dat această putere, și asta înseamnă că El e cu mult mai mult decât își închipuie aceștia că este.

Iisus Hristos nu e un simplu maestru, sau un sfânt mare ca Ioan, care-și face ucenici și apoi aceștia îl urmează întru toate, ci El se arată a fi STĂPÂN. Se arată a avea putere de Creator, de administrator / econom al Creației.

Cărturarii și fariseii care au fost înțelepți prin ei înșiși au căzut prin mândria lor. Dumnezeu le-a ascuns aceste taine din cauza vicleniei lor, iar apostolilor le-a dăruit asemenea putere și înțelepciune pentru că erau smeriți, erau mici, simpli, și nu se credeau mari…. și meritau tainele cerului. Dar dacă se vor mândri și ei ca fariseii, vor păți același lucru.

Domnul începe acum să le vorbească iarăși despre Sine Însuși:

“Da, Părinte, căci aşa a fost bunăvoirea înaintea Ta.  Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere.” (Mat. 11:26-27)

Trebuie observat că Dumnezeu nu a ascuns aceste taine celor înțelepți doar așa că vrea El, arătându-și putere. Ci El a făcut tot posibilul că să-i ridice la credință, să le deschidă ochii, și într-un fel sau altul să-i scoată din păcatul lor. Dar ei n-au vrut. Spunând tare că se bucură că Tatăl a ascuns acestea celor înțelepți, le stârnește atenția în 2 direcții:

1. Îi face foarte curioși și dornici să afle. Oare ce taine le-o fi descoperit Dumnezeu celor prunci în ale credinței?
2. Îi face să se simtă excluși din acest grup, și astfel să nască dorința în ei de a se integra.

Bineînțeles că toate acestea se întâmplau la nivelul conștiinței fiecăruia… Aceste gânduri se nășteau în inimile cărturarilor și fariseilor, dar fără a fi făcute publice. Ei știau că sunt „înțelepți” în comparație cu oamenii de rând, cu poporul considerat „nătâng” care nu cunoaște cele ale lui Dumnezeu. Dar nu știau cine sunt „pruncii” cărora le-a descoperit aceste taine Dumnezeu. Cu siguranță nu se considerau ei, pentru că dacă ar fi știut aceste taine, efectul ar fi fost: prietenia cu Iisus Hristos. Ori ei nu se considerau prieteni cu Iisus Hristos, ci-l vedeau pe El ca pe un dușman al lui Dumnezeu.

Așa zice Sf. Ioan Gură de Aur:

„Cum evreii erau în mod particular scandalizați de faptul că Iisus Hristos lor le apărea ca un vrăjmaș al lui Dumnezeu, un om care uzurpa divinitatea, El se forțează peste tot și prin faptele sale și aici mai mult prin cuvintele sale, de a distruge acest gând.”

De aceea începe Domnul să spună clar: Toate mi-au fost date mie de către Tatăl. Dumnezeul căruia voi vă închinați la templu, e Tatăl meu! Și mi le-a dat mie pe toate! Adică cum? Adică toată puterea în cer și pe pământ! Domnul Hristos își arată astfel dumnezeirea cu Tatăl. Și auziți ce zice!

Nimeni cunoaște pe Tatăl, fără numai Fiul! Ei se uitau la Iisus ca la un neînvățat… un simplu fiu de tâmplar. Ei mari învățați și respectați de oameni, care știau legea foarte bine, și cele ale lui Dumnezeu… aud din gura lui Iisus că de fapt ei nu-L cunosc pe Tatăl. Nu-L cunosc cu adevărat! Ci numai El, ca Fiu îl cunoaște! Și poate da această cunoaștere cui va vrea El să-i descopere.

Dar Domnul Hristos spune că nimeni nu-L cunoaște pe El ca Fiu Dumnezeiesc, decât numai Tatăl. Nimeni nu poate înțelege cine este Fiul cu adevărat decât numai Tatăl. E ca și cum le-ar spune: voi nu puteți să mă cunoașteți cu adevărat cine sunt. Dar dacă ați fi crezut cu adevărat în Tatăl Meu, așa cum vă arătați credincioși, M-ați fi cunoscut și pe Mine. Că „Eu sunt în Tatăl și Tatăl este întru Mine”

Revenind la primele întrebări de la începutul prezentării: era și este oare atât de dificil de recunoscut dumnezeirea lui Iisus?

Pentru omul smerit, care nu se înalță cu mintea, și care arată credință curată, asta e ușor.

De aceea zice Domnul:

“Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.  (Mat. 11:28-30)

Voi iudeilor, osteniți de păzirea rânduielilor cele grele ale Legii și în lucrarea poruncilor ei, veniți la Mine să vă odihnesc! Voi păgânilor, împovărați de păcate, veniți la Mine să vă odihnesc!

„Luați jugul Meu” zice Domnul…

Nu promite nici numai bucurie și desfătări duhovnicești, dar nici numai supărări, jertfe și necazuri, ci arată cum e Calea Lui, e una de mijloc…  ca un jug…. dar e un jug ușor… Ușor de dus cu Hristos!

Ce este jugul? Este un mecanism care duce voința celui înjugat pe calea aleasă de Vizitiu. Căci omul singur, fără vizitiu se duce în râpă și moare. Viața în Hristos e o sforțare… o jertfă, o silire a sinelui… dar e spre bine… Jugul lui Hristos presupune și el suferință… dar nu așa cum presupune păcatul.

Jugul păcatului e mult mai greu de dus… e mult mai împovărător… e mai plin de necazuri…. mai plin de suferință… de griji… e plin de cazne, pedepse, lupte, răutate, tulburare… și de toată lucrarea diavolului…

Jugul păcatului e jugul fără de Dumnezeu la care omul trage crezând că ajunge la libertate. De fapt păcatul se arată nu ca fiind un jug, ci dimpotrivă, ca fiind un vizitiu care mână căruța vieții unde vrea. Adevărul e că la cârma păcatului e diavolul, și înjugații la păcat sunt oamenii. Și tare mult îi va chinui pe cei păcăliți de el.

La jugul lui Hristos trage ca al doilea animal de povară Hristos împreună cu noi. Tatăl e vizitiul! Și cu cât tragem mai mult cu Hristos la acest jug, cu atât jugul dispare… și găsim libertatea… Să ne învățăm să tragem la acest jug, așa cum trage Hristos, blând și smerit cu inima. Aceasta e mântuirea: conlucrare dintre om și Dumnezeu.

Omul și Hristos trag la același jug.

Omul și Dumnezeu încearcă să se pună deacord pe direcția de mers a căruței, având ca vizitiu pe Tatăl.

Omul e animalul de povără îndărătnic… tulburat… care trage unde vrea el… Dar în timp, calul cel bun îl liniștește și pe calul cel nărăvaș… și se educă amândoi…

Închei cu acest gând al Sf. Ioan Evanghelistul:

„Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: Să păzim poruncile Lui; şi poruncile Lui nu sunt grele.” (1 In. 5:3)

Cam atât pentru această seară.

(Claudiu Balan)