Canonul Sfintei Scripturi. Istoric. (marți, 16 ian. 2018)

Tema din această seară este: Canonul Sfintei Scripturi. Istoric.

Este o temă foarte largă, care abordată detaliat ne duce și într-o zonă mai „tehnică”, mai complicată. O să încerc să vă dau câteva repere mari despre această temă, pentru a putea înțelege mai bine scheletul argumentației, și apoi dacă vă interesează puteți cerceta pentru a afla mai multe.

Dacă în primele seri am vorbit despre Sfânta Scriptură ca fiind cuvântul lui Dumnezeu, și fiind insuflată de Duhul Sfânt, și purtătoare a adevăratei învățături de credință, în această seară vom vorbi despre cărțile Sfintei Scriptuiri.

Biblia nu este o simplă carte. Ci este formată dintr-o multitudine de cărți, adunate sub aceeași copertă, dar scrise în timpuri diferite, în mentalități diferite, de autori diferiți… dar toate au ceva în comun…

Fiecare carte a fost considerată a fi vrednică de a se numi SCRIPTURĂ. La final veți înțelege de ce.

Voi știți că Biblia este împărțită în 2 mari perioade: Vechiul Testament și Noul Testament. Această împărțire este doar una pedagogică. Având scopul de a înțelege mai bine lucrurile. În realitate toate cărțile Scripturii sunt Revelația lui Dumnezeu către omenire. Dumnezeu se descoperă în Creație pas cu pas…

Vechiul Testament povestește istoria poporului ales de Dumnezeu, Israelul. Iar Noul Testament povestește viața lui Iisus Hristos, evreu provenit din poporul ales, Mesia, Cel profețit în Vechiul Testament.

Acum să începem cu cărțile Vechiului Testament.

“Cu mult timp înainte ca oamenii să fi învățat să citească ori să scrie, poveștile despre Dumnezeu și despre poporul Său erau transmise pe care orală, din generație în generație.

Unele istorii arătau cum a creat Dumnezeu universul.

Altele relatau istoria poporului evreu, începând cu Avraam, un păstor bogat, care la chemarea lui Dumnezeu, și-a lăsat gospodăria din Mesopotamia pentru a se așeza în pământul Canaanului.

Deși aceste povești erau pline de dramatism, scopul lor nu era doar de a-i încânta / bucura pe oameni. Ele erau alcătuite cu măiestrie astfel încât să păstreze cultura ebraică și să explice felul în care Dumnezeu era prezent în viețile oamenilor.

Poporul evreu nu era singur pe lume. Vecinii lor din Orientul Apropiat antic avreau propriile mituri despre vremurile preistorice, deși, în general, acestea erau despre zei războinici și eroi umani.

Istoriile evreilor recunoșteau un singur Dumnezeu adevărat, care ține în palmă toată suflarea. Personajele din epopeile evreilor erau oameni în carne și oase.

În paralele cu aceste povestiri, au apărut primele sistem de scriere. Pe la 3200 î.Hr. popoarele din Mesopotamia au creat scrierea cuneiformă, în care semnele erau imprimate pe tăblițe de lut sau dăltuite în piastră. Cam în aceeași perioadă, egiptenii au inventat hieroglifele, scrierea cu pictograme.

Atât Mesopotamia cât și Egiptul aveau să joace roluluri importante în Biblice.

Avraam a auzit pentru prima dată chemarea lui Dumnezeu când se află în Mesopotamia, și cei 12 stră-strănepoți ai său s-au stabilit în Egipt

Dar probabil că majoritatea evreilor din avele vremuri nu știau să scrie și să citească.

Cum pentru scrierea cuneiformă și pentru cea cu hieroglife era nevoie de cunoașterea a mii de simboluri, scrisul și cititul erau în seama unor scribi cu pregătire specială.

Cu toate acestea, spre sfârșitul perioadei petrecute de evrei în Egipt, Moise, care avusese parte de o educație egipteană, s-a impus drept conducător al lor. E destul de probabil ca Moise să fi putut citi și scrie hieroglifele egiptene.

Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să elibereze poporul Său din robia din Egipt și să-l ducă înapoi în pământul Canaanului, unde avea să devină marea națiune a Israelului.  Pe drum, pe muntele Sinai, în pustiul dintre Egipt și Canaan, Dumnezeu i-a dat lui Moise cele zece porunci, înscrise pe table de piatră (prin minune dumnezeiască).

Când poporul ales a ajuns în Canaan (după 40 de ani), acolo se folosea deja scrierea alfabetică, iaer evreii și-au creat în scurt timp propriul alfabet.

Pe măsură ce se stabileau pe acele pământuri, au început să noteze în scris istoriile și legile care le fuseseră transmite pe cale orală.

Prin anul 1011 î.Hr., tânărul erou David a devenit rege în Israel, inițiind astfel o perioadă de expansiune literară.

Regele Davind însuși a scris cartea psalmilor.

Tot el a numit scribi care aveau sarcina să consemneze în scris cronici ale domniei sale, iar regii de după el i-au urmat exemplul.

Când Solomon, fiul lui David, a devenit rege, a construit un templu mare și a poruncit ca psalmii să fie cântați în acel templu. Despre Solomon se crede că ar fi compus personal „trei mii de pilde și cântările lui au fost o mie cinci” (III Regi 4, 32)

La moartea lui Solomon, în 931 î.Hr., regatul s-a împărțit între regatul de nord al Israelului și regatul de sud, mai mic, al Iudeii (cu capitala la Ierusalim). În perioada următoare, când regatul era divizat, mai mulți profeți au răspândit cuvântul lui Dumnezeu, certându-i pe oameni pentru că se îndepărtau de Dumnezeu și nu aveau milă față de săraci. Dacă aveau să continue să se poarte astfel, avertizau profeții, dușmanii păgâni aveau să-i distrugă. Iar profeția s-a confirmat.

În anul 722 î.Hr., asirienii au cucerit în întregime regatul de nord și au risipit populația. Regatul Iuda a supraviețuit ceva mai mult. Apoi, în 587 î.Hr., au năvălit babilonieii, care au distrus Ierusalimul și marele Templu un an mai târziu și au luat în captivitate mulți evrei. ducându-i în robie în Babilon.”

În acest punct al vieții lor, evreii au resimțit foarte puternic depărtarea de Dumnezeu.

De credința lor, de tradiția lor… de cultul lor

“Aflați departe de casă, mulți exilați erau tentați să adopte obiceiurile și riturile venerării idolilor care îi înconjurau.

Îngrijorați că propria cultură avea să se piardă, evreii zeloși și-au coordonat eforturile pentru a-și organiza vechile scrieri despre moștenirea lor și pentru a înțelege de ce pierduseră tot ceea ce le oferise Dumnezeu.

Astfel au apărut multe dintre formele finale alte textelor care alcătuiesc Scripturile evreiești.

Cele mai importante dintre acestea sunt textele ce acoperă perioada dintre crearea lumii și moartea lui Moise. Ele sunt numite adesea cele cinci cărți ale lui Moise, deoarece, conform unei tradiții foarte vechi, Moise era autorul lor.

Aceste cinci cărți au ajuns să fie considerate în scurt timp, legea evreiască și venerate ca Sfinte Scripturi. Ele mai sunt numite Tora (învățături) sau Pentateuhul (cinci cărți).

De asemenea editorii au strâns laolaltă versiuni finale ale istoriei poporului lor în Canaan: cărțile Iosua, Judecători, Regi.

În 530 î.Hr. marele rege persan Cirus al II-lea a cucerit Babilonul, apoi le-a permis evreilor să se întoarcă la Ierusalim și să-și reconstruiască Templul. Ulterior textele profeților din perioada postexilică au fost reunite sub numele de Profeții Târzii.

Cărțile istorice din perioada anterioară care conțineau texte profetice au fost compilate de evrei, fiind numite Primii Profeți; în ele profeții încearcă să formeze conștiința poporului.

Cărțile primilor profeți cele ale profeților târzii au fost în cele din urmă combinate.

Numite, simplu, Profeții, au ajuns parte a Scripturii evreiești, și doar Tora este mai importantă decât ele.

Toate celelalte cărți din Biblia evreiască sunt numite Scrierile.

Acestea cuprind Psalmii, Pildele și alte texte ale înțelepciunii (inclusiv Iov și Ecclesiastul), care povestesc istoria evreilor până imediat după recunostruirea Templului, și alte câteva (printre care și Daniel, Rut și Estera).

Acesta a fost ultimul grup acceptat de către evrei ca făcând parte din Scriptură.

După ce Alexandru cel Mare a cutreierat Orientul Apropiat, făurindu-și giganticul imperiu, greaca a devenit limba comună, iar în sec. III î.Hr. a început traducerea în limba greacă a Scripturi evreiești. Traducerea este cunoscută sub numele de Septuaginta.”

Septuaginta vine de la cei 70 de traducători care au ftradus în același timp Scriptura, și au ajuns la aceeași variantă.

În timp toate cărțile ce alcătuiau Scripturile evreiești au fost cuprinse în Septuaginta.

Nu v-am explicat ce înseamnă cuvântul „canon”.

Canon înseamnă măsură, normă, îndreptar

Iar canonul Vechiului Testament înseamnă cărțile din perioada înainte de Hristos care au fost considerate drept Scripturi.

Mântuitorul Hristos și apostolii fac referiri în Evanghelii și epistole despre Scripturile Vechiului Testament.

Arătându-le astfel autoritatea.

„Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. ” (Luca 24, 44)

Observați cum Dumnezeu însuși se referă la scrierile Vechiului Testament cu fiind 3 mari grupări: legea, proorocii și psalmii.

Legea cuprinde cele 5 cărți ale lui Moise: Facerea, Ieșirea, Leviticul,  Numerii și Deuteronomul. Proorocii cuprind toate cărțile profeților mari și mici, de dinainte de exil și de după. Iar psalmii cuprind Psalmii lui David. Și celelalte scrieri sapiențiale… pline de înțelepciune.

Mântuitorul Hristos confirmă canonul evreilor drept o colecție normativă, la care nu adauga și din care nu îndepartează nimic.

“Tot­odata, Iisus Hristos recunoaște autoritatea divină a Vechiului Testament (Matei 4, 4-10; 21,12; 22,29; Marcu 12, 24, 29 s.a.), spunând că aceasta cuprinde „cuvântul lui Dumnezeu” (Ioan 10, 3,5).

Apostolii socotesc Vechiul Testament drept un izvor al Revelației dumnezeiești (Fapte 3, 22; 4, 25; 28, 25 s.a.), îl citează ca Scriptură Sfântă și cuvânt al lui Dumnezeu și-i releva caracterul profetic în raport cu evenimentele evanghelice (Fapte 2,  16;  Rom. 1, 2 ; 10, 11; I Cor. 15, 3 s.a.) și afirmă răspicat faptul inspirației sale divine (II Tim. 3, 16; I Petru 1, 10-12; II Petru 1, 20-21).”

Dragilor, ce este interesant e că pentru creștinii din Biserica Primară, de la început, Scriptura erau toate cele ale Vechiului Testament.

Nu existau încă evangheliile, epistolele, apocalipsa…

Iată ce se spune în Faptele Apostolilor, capitolul 17.

1. Şi după ce au trecut prin Amfipoli şi prin Apolonia, au venit la Tesalonic, unde era o sinagogă a iudeilor.
2. Şi după obiceiul său, Pavel a intrat la ei şi în trei sâmbete le-a grăit din Scripturi,

Acum haideți să vedem cum se formează Scripturile noii legi, noului legământ adus de Iisus Hristos, Dumnezeu și Omul.

“Ca și cărțile evreiești ale Bibliei, tradiția creștină s-a dezvoltat mai întâi pe cale orală, fiind apoi transpusă în scris.

Deși apostolii lui Iisus au avut mijloacele necesare pentru a înregistra faptele în scris încă de la început, ei au amânat acest lucru pentru că așteptau ca Iisus  să revină în scurt pe pământ și să instaureze Împărăția Cerurilor.

Astfel, după timpul petrecut de Iisus pe pământ, ucenicii au răspândit pe cale orală vestea cea bună a venirii sale, relatându-i viața.

Pe măsură ce treacea timpul, devenea evident că venirea lui Iisus nu era inimentă, iar cei care îl cunoscuseră personal dispăreau treptat.

Pentru a păstra ce se știa despre Iisus, unii au început să noteze relatări ale învățăturilor Sale, ale morții și Învierii Sale.

Astfel pe parcursul celei de-a doua jumătăți a secolului I d. Hr. au fost scrise cele patru Evanghelii și Faptele Apostolilor.

Dar înainte de scrierea Evangheliilor, apostolul Pavel a călătorit prin Grecia și Asia Mică, formând comunități de credincioși. În cursul călătoriilor sale, Sfântul Pavel a păstrat legătura cu aceste comunități, numite și biserici, prin epistole – cele mai vechi scrieri creștine care s-au păstrat.

Au urmat apoi epistolele de la alți conducători creștini, iar spre sfârșitul secolului a apărut Apocalipsa, o carte cu viziuni despre sfârșitul vremurilor.

S-au scris și alte texte precum alegorii, cărți cu profeții și povestiri despre copilul Iisus și mama Sa și Maria Magdalena.

Însă niciuna nu avea să fie acceptată ca Scriptură.”

Inițial creștinii nu au considerat ca Scriptură nici unul dintre aceste texte. Dar pe parcurs Sfinții Părinți au clarificat care cărți sunt canonice și care necanonice.

Sfântul Atanasie cel Mare este cel care dă prima listă canonică a cărților Sfintei Scripturi pentru creștini.

Biserica va rândui ca în Noul Testament să fie 27 de cărți canonice:

• Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca și Ioan.
• Faptele Apostolilor, scrisă de Sf. Ap. Luca.
• Cele 14 epistole ale Sfântului Ap. Pavel
• epistolă a Sf. Ap. Iacob.
• 2 a Sf. Ap. Petru
• 3 epistole a Sf. Apostol și Evanghelist
• singură epistolă a Sf. Ap. Iuda (altul decât cel care l-a vândut pe Domnul Hristos).
• Și Apocalipsa, scrisă de Sf. Ap. șI Ev. Ioan.

E important să știți că există diferențe între canonul scripturistic în Ortodoxie, față de Biserica Catolică și Protestantism.

Există și diferențe ale cărților acceptate în Biblia creștină, din Vechiul Testament, și între bisericile ortodoxe locale. Diferențele sunt minore și vizează cărți de o importanță mai mică, așa numitele cărți “bune-de-citit”.

E important să știți că textele din cele 3 tradiții: ortodoxă, catolică și protestantă diferă pe alocuri consistent. De aceea vă recomand să citiți traducerile ortodoxe.

Sau cele consacrate în timp ca fiind foarte bune, așa cum este Kings James Version, pe care o recomandă părintele Rafail Noica, și după care le citea pr. Sofronie Saharov la Mănăstirea Essex.

Traducerea în limba română nu este fără greșeli. Și de aceea e bine ca în momente de dubiu să consultați textul original. În greacea veche din Noul Testament. Și tot în greaca veche din Vechiul Testament (versiunile în ebraică ne mai fiind disponibile).

Ajută mult ca uneori să comparați un anumit verset în mai multe traduceri, în diferite limbi ale lumii. Veți sesiza nuanțe extraordinare, greu de prins la o citire doar într-o singură limbă.

Siteul www.biblegateway.com vă pune la dispoziții biblia în toate limbile pământului. Inclusiv textul în original.

Ar mai fi multe de zis…

Dar nu mă pricep la partea istorică…

Și poate ați observat că în această seară, spre deosebire de cele precedente, am folosit extrase dintr-un Atlas Biblic pentru a vă înfățișa mai bine istoria formării canonului Sfintei Scripturi.

Cam asta e tot.

Vă mulțumesc pentru răbdare.

(Claudiu Balan)

Bibliografie:

1. Biblica, Atlasul Bibliei – O prezentare socială, istorică și culturală, Editura Litera 2011