[Drumul spre Golgota (3)] Calea lui Iisus este calea smereniei. „Dumnezeu este smerenie”
Smerenia lui Dumnezeu şi calea Sa au captivat întotdeauna cugetul Cuviosului Sofronie. El merge până într-acolo încât spune cu îndrăzneală că „Dumnezeu este Smerenie”. Calea pe care Domnul a trasat-o pe pământ pentru om este o cale a kenozei, a deşertării de sine, pe care Sfântul Sofronie a înfăţişat-o folosind imaginea piramidei răsturnate.
Zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul poartă în străfundurile conştiintei sale o nevoie înnăscută de egalitate, dreptate şi dragoste. Întrucât aceste idealuri sunt de neatins în mijlocul lumii căzute, Hristos a avenit să le aşeze din nou pe toate în starea cea dintru început, să dezlege impasurile vietii stricăcioase a omului şi să împlinească năzuinţele nobile ale făpturii Sale în chipul cel mai sublim: nu prin atotputernicia Sa, care doar l-ar înfricoşa pe om, ci prin totala deşertare de sine a iubirii Sale smerite.
Atunci când a venit în lume, El nu S-a îmbrăcat „întru strălucire şi în mare podoabă”, ci a luat chip de prunc neputincios şi fără apărare, înfăşat în scutece. Hristos a lucrat mântuirea lumii prin ,,slăbiciunea” Sa, prin negrăita Lui smerenie, care este însă “mai puternică decât tăria oamenilor”. Prin întruparea şi pilda Sa dumnezeiască, Hristos a răsturnat întreaga ierarhie a lumii căzute, piramida fiinţării cosmice, în care „cei puternici domnesc peste cei mai mici şi îi stăpânesc”.
El, Făcătorul a toate, S-a aşezat pe Sine în vârful piramidei răsturnate, adică la baza ei, în punctul cel mai de jos, mai prejos de toată făptura. Mai mult, pogorârea Lui în părţile cele mai de jos ale pământului a făcut ca vârful piramidei răsturnate să ajungă chiar şi în cele mai întunecate adâncuri ale iadului.
Acolo, El poartă singur povara de neîndurat a întregii lumi, a fiecărui om în parte, ca să mântuiască lumea.
„Hristos pătimeşte în lumea aceasta”, repeta adeseori Sfântul Sofronie.
Purtând povara piramidei răsturnate, El împărtăşeşte lărgirea vieţii Sale celor ce-I urmează calea. Scriptura spune: ,,Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra Mea”. Cu alte cuvinte, “făcându-Se pentru noi blestem”, Domnul a luat asupra Sa toată nedreptatea, suferinţele şi tragedia pe care le pricinuise păcatul. El a răbdat dreapta noastră osândă la moarte, cu toate că era nevinovat şi fără de păcat.
Cuviosul Sofronie scrie:
„Neîndoielnicul vârf al Piramidei este însuşi Fiul Omului, singurul, adevăratul, veşnicul Domn; iar El spune despre Sine că «nu a venit să I se slujească, ci să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi» (Mt. 20, 28)”.
Astfel, Hristos a pus început unei noi căi pe pământ, calea lui Dumnezeu care duce la cele de jos şi le răstoarnă pe toate.
,,Răsturnarea” aceasta a fost una radicală, în stare să aducă ieşirea din impasul morţii care asuprea întreg neamul omenesc. Prin ea, omul şi-a regăsit menirea dintru început, aceea de a fi purtător de Dumnezeu şi de a vieţui în părtăşie şi unire cu Făcătorul său. Întocmai cum în rai Dumnezeu S-a oferit pe Sine lui Adam drept pildă de urmat prin contemplarea nemijlocită a Feţei Sale, la fel şi acum, prin Unul-Născut Fiul Său, El Se dă pe Sine ca pildă pentru a-l mântui pe om.
Domnul mărturiseşte: ,,V-am dat vouă pildă”, adică ne-a dat în Persoana Sa chipul şi pilda căii Sale. ,,Acum Mă voi scula, zice Domnul, îi voi aşeza în mântuire, întru aceasta Eu voi vorbi deschis”. Prin pilda Fiului Său, Dumnezeu i-a împărtăşit omului o nouă viziune, o nouă viaţă, un Duh nou, un nou chip de fiinţare; i-a arătat calea către Împărăţia Sa cea veşnică. După ce a răsturnat preceptele Legii celei vechi, El a statornicit legea cea nouă a căii Sale, care duce la împăcarea omului cu Dumnezeu şi la dobândirea harului.
Această nouă lege, care s-a descoperit în Persoana Domnului Iisus constă doar în smerenie și este în măsură să ofere rezolvarea la toate greutăţile vieții. Ea poate să tămăduiască inima omului de toată stricăciunea şi să o deschidă spre a primi Lumina Mângâietorului şi a deveni pe veci sălaşul Lui. Poate să-l rezidească pe om, să-l facă dumnezeu după har şi să-l călăuzească la unirea veşnică cu Dumnezeu.
Prin adânca Lui deşertare de Sine şi prin jertfa Sa cea de nepătruns, Domnul i-a dat omului putinţa să atingă „ultimul grad al desăvârşirii” , vestind cu îndrăzneală taina căii Sale: “Cine se va înălţa pe sine se va smeri, cine se va smeri pe sine se va înălţa; “Cel care slujeşte este mai mare decât cel care stă la masâ” şi „Cel ce vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugâ”.
Făcătorul tuturor S-a pogorât pe pământ pentru a răsturna valorile lumii acesteia şi „a le face pe toate noi”. Din clipa întrupării Cuvântului, calea pentru tot omul este însuşi Fiul lui Dumnezeu. Atunci când prorocii Vechiului Testament au întrezărit calea lui Dumnezeu şi mai cu seamă faptul că Însuşi Mesia avea să devină această cale, au strigat cu mare insuflare: “Milostiveşte-Te spre noi [ … ] ca să cunoaştem pe pământ calea Ta, în toate neamurile mântuirea Ta”. Astfel, prin Hristos, calea lui Dumnezeu a încetat să mai fie pentru om o idee abstractă, devenind o Persoană, Persoana Fiului celui Unuia-Născut al lui Dumnezeu, Care a zis: ,,Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
La fel, mântuirea nu este ceva abstract, nici ceva obiectiv. Ea nu constă în simpla respectare a unor principii sau legi, ci în împlinirea legământului personal pe care omul l-a încheiat cu Dumnezeu. Mântuirea este Domnul Însuşi.
Hristos este atât raiul, cât şi iadul pentru fiecare dintre noi, potrivit legăturii pe care o avem cu El. Înfăţişând negrăita fericire de a-L cunoaşte pe Domnul şi calea Lui, Sfântul Ioan Evanghelistul spune: ,,Am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In. 1, 14). Atunci când S-a pogorât din slava Lui cea veşnică şi “S-a pus întru mântuire” (Ps. 11, 5) , Domnul cerului şi al pământului S-a înfăţişat în „chip de rob” (Filipeni 2, 7) şi ca „unul ce slujeşte săvârșind acest act suprem de smerenie din iubire de oameni.
Noua ierarhie şi legea harului lui Hristos au zguduit din temelii toată zidirea. Întreaga viaţă a Domnului pe pământ, fiecare cuvânt şi purtare a Lui în vremea petrecerii Sale în trup a fost o judecată pentru om. El Însuşi a zis: “Spre judecată am venit în fumea aceasta” (Ioan 9, 39) nu pentru ca dorea să -l judece pe om, ci pentru că lumina Sa dumnezeiască descoperă întunericul în care ţrăieşte acesta (Matei 4, 16).
Hristos a venit ca Lumină în lume (Ioan 12, 46), El este în acelaşi timp şi lumină şi judecată, căci dezvăluie starea şi gândurile omului căzut. De aceea, cu puţin timp mai înainte de cinstitele Lui Patimi a zis: ,,Vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine” (In. 14, 30).
Fiecare cuvânt al Domnului a pricinuit un cutremur în inima omulul răsturnând perspectiva logicii omeneşti căzute, pentru a tămădui întreaga fiinţă a făpturii Sale printr-o nouă înţelepciune, înţelepciunea Crucii: ,,Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, cei ocărâţi şi prigoniţi.” Fericiţi cei împotriva cărora oamenii vor zice „tot cuvântul rău, mințind din pricina Numelui Domnului”, căci, prin puterea Învierii Sale întru ei va împărăţi bucuria şi veselia (Mt. 5, 3-12)
Calea Domnului este calea unei pogorâri de neînţeles pentru om, calea smereniei desăvârșite. așa cum se vădeşte în chip limpede din toate evenimentele care au avut loc în vremea dumnezeieştilor Lui Patimi. Toţi cei ce caută Faţa Domnului şi bogăţia nestricăcioasă a Prezenţei Sale păşesc cu râvnă şi însuflare pe această cale îngustă, dar minunată, în care suferinţele se îngemănează cu „bucuria negrăită şi preamărită”.
Ei păşesc cu smerenie către cele de jos, ştiind că poruncile Domnului nu sunt grele (1 In. 5, 3), căci, de îndată ce vor pătrunde în prezenţa Lui, calea aceasta va deveni o creştere dinamică, după cuvântul Mântuitorului: “Cel ce a fost credincios peste puţine, peste multe se va pune” (Mt. 25, 23). Cei ce-L urmează cu credincioşie pe Hristos se grăbesc spre vârful piramidei răsturnate, spre cămara de nuntă a lui Hristos, unde gustă o cu totul alti viață, contemplă o cu totul altă Lumină (Sf. Siluan Athonitul).
Acolo adie suflarea lină şi mireasma Duhului Sfânt. Acolo ei află negrăita fericire a unirii cu Mirele Hristos. Acolo harul izvorăşte din adâncurile smereniei, deschizând înaintea duhului omului zările nesfârşite ale iubirii dumnezeieşti. Acolo, Duhul Sfânt lucrează în inima omului lărgirea apostolică de dimensiuni supra-cosmice, astfel încât omul dobândeşte aceleaşi simţăminte şi acelaşi cuget ca şi Dumnezeu-Mântuitorul, aceeaşi dorinţă ca toţi să se mântuiască. Acolo, potirul tuturor suferinţelor vieţii acesteia se preface în potirul beţiei duhovniceşti şi trezvitoare a mângâierii nestricăcioase.
Deşi calea Domnului presupune a suferi durerile naşterii din nou (Is, 27, 17-18) , totuşi nu există fericire mai mare decât aceea de a cunoaşte înţelepciunea şi desăvârşirea acestei căi. Astfel, nu ne surprinde afirmaţia Cuviousului Sofronie că toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul Sfânt şi doresc să se unească cu El nu încetează a păşi către cele de jos, către Sfântul Cap al piramidei răsturnate, osândindu-se pe sine ca nevrednici de un astfel de Dumnezeu iubit şi Care iubeşte până la sfârşit. Ei „s-au lipit cu tot sufletul de El”, ca nu cumva să se arate „nepăsători la astfel de mântuire”.
Cuviosul Sofronie observă:
,,Într-acolo dragostea trage pe nevoitorul lui Hristos. Dragostea lui Hristos chinuie pe alesul ei, îl strâmtorează şi îi face viața nesuferit de grea, câtă vreme nu-şi află cea de pe urmă dorire.
Calea lui Dumnezeu în Persoana Fiului Său este un dar unic. Toate manifestările venirii Sale la noi dezvăluie măreţia căii Sale, care nu are precedent, nici asemănare pe acest pământ.
Autor: Arhimandrit Zaharia Zaharou
Sursa: Nelumescul iubirii, Mănăstirea Essex, Anglia, pp. 24-30